Toamna asta am avut ocazia să descopăr Munții Dolomiți pentru prima oară. Am mers pentru un weekend în septembrie cu planul de a face mici drumeții și a vedea câteva din cele mai frumoase peisajele ale munților din nord-estul Italiei. Pentru a ajunge acolo am zburat la Treviso, nu departe de Veneția. A fost un sejur foarte scurt: de sâmbătă dimineața până duminică seara dar am reușit să vedem o mulțime de locuri splendide. Am putut vedea atâtea pentru că am închiriat o mașină, altfel, bazându-ne pe transportul în comun ne-ar fi trebuit probabil o săptămână întreagă.
Am ajuns foarte repede în Dolomiți: un zbor de o oră și jumătate din București și încă două ore de condus din Treviso până la Cortina d’Ampezzo, unde rezervasem cazarea. Cea mai importantă stațiune montană a Italiei, Cortina, este baza ideală pentru a explora zona. Poate nici la munții noștri nu am fi ajuns atât de repede (dacă punem și traficul). Mai departe o să vă prezint mai mult prin ilustrații ce am reușit să vedem în mai puțin de două zile.
Harta regiunii
De la Treviso am mers pe autostradă vreo 80 de kilometri în direcția Cortina. Cu cât ne apropiam cu atât peisajul devenea mai deosebit. Traseul este plin de tunele, viaducte și vederi frumoase la tot pasul. Am avut închiriat un WW Polo 1.2 care deși trăgea mai greu la pantă s-a comportat bine.
După o oră și ceva am făcut o primă pauză la Belluno, orașul de la poalele munților. Am prins Belluno în zi de sărbătoare. Am trecut pe la târgul amenajat în piața centrală, iar apoi am servit un espresso și un panino la terasă.
După Belluno practic am intrat în Dolomiți. Mai departe drumul are o singură bandă și trece prin multe sate și stațiuni șerpuind printre versanții abrupți ai munților.
La Cortina ne-am cazat la Hotel Villa Neve, o clădire splendidă din lemn cu flori la balcoane. De la terasa camerei aveam o priveliște splendidă cu munții. Nu am zăbovit totuși prea mult. Am lăsat bagajele și am plecat mai departe la plimbare.
Ne-am îndreptat direct către cel mai renumit masiv din Dolomiți. Tre Cime di Lavaredo sunt vârfurile simbol pentru regiune și traseele montane din zonă sunt cele mai vizitate. Pentru a ajunge acolo am condus până la Misurina pe un drum foarte abrupt, 15 kilometri. Am făcut o primă oprire pe malul lacului alpin Misurina unde am servit și masa de prânz. Am gustat o polenta cu funghi și mozarella, adică un fel de bulz italian.
Chiar în acel weekend se ținea la Misurina campionatul mondial de mountain bike astfel că drumul care duce sus în vârf fusese închis în prima parte a zilei. Am ajuns la intrarea în parcul național la fix, chiar când accesul se deschidea autovehiculelor. Accesul în parc este contra cost, taxa fiind de 30 de euro de mașină. Mai departe am parcurs ultimii 5 kilometri până la parcarea de la refugiul Auronzo aflată la 2.333 de metri.
De la parcarea de lângă Rifugio Auronzo încep traseele montane. Există multe variante de trasee, diverse ca lungime și dificultate. Cel mai popular este cel de o oră până la refugiul Lavaredo de unde se vede cea mai frumoasă panoramă spre Tre Cime. Am pornit și noi pe acest traseu destul de ușor pe o potecă amenajată. Peisajele care le-am văzut pe drum ne-au lăsat efectiv cu gura căscată.
Lord of the Rings s-a filmat în Noua Zeelandă dar peisajele de la Tre Cime amintesc fix de Mordor.
La pas grăbit am ajuns la refugiul Lavaredo în doar jumătate de oră. De acolo se văd cel mai bine cele trei vârfuri. Doar câțiva nori se strecurau printre piscuri și în restul cerul era albastru. Când am plecat de acasă se anunțau ploi puternice și nici nu am fi visat să avem o vreme atât de frumoasă. Am avut mare noroc.
Tre Cime di Lavaredo
După un popas la soare pe terasa de la refugiu am decis să facem cale întoarsă. Ziua era lungă la început de septembrie și mai era timp să mai vizităm și alte locuri pe vremea însorită.
Revenind la mașină am plecat la drum spre nord în direcția Braies, un lac alpin din Tirol.
Cum am intrat în regiunea autonomă Sud-Tirol peisajele s-au schimbat. La fel și semnele, toate erau bilingve în austriacă și italiană. Am văzut case extraordinar de frumoase, câmpuri îngrijite și pășuni de un verde aproape orbitor. Chiar ne-am întrebat dacă nu cumva iarba e vopsită de arată așa de bine, dar nu era.
Am sosit la Braies pe la 6 după amiaza, după vreo 40 de minute de condus. Am parcat mașina aproape de hotelul de pe malul lacului iar apoi am luat-o la pas.
Lacul Braies arată incredibil de frumos, fiind considerat de unii cel mai frumos din Alpi. Priveliștea efectiv iți taie răsuflarea și e greu să o descriu în cuvinte. Am stat minute în șir să o admirăm. La Braies am închiriat o barcă pentru a face o plimbare de jumătate de oră pe lac iar apoi am mai stat la o cafea la terasa din apropriere.
La întoarcere am mai făcut o oprire la lacul Toblach (Dobbiaco în italiană) aproape de orașul cu același nume. Am prins încă lumină și am zăbovit puțin pe malul lacului pentru a savura vederea sub ultimele raze ale soarelui.
Mi-a plăcut mult imaginea asta cu oglindirea munților.
Un ultim popas pe drumul de întoarcere înainte de lăsarea serii. Peisajele frumoase sunt peste tot.
Am sosit la Cortina noaptea târziu. Am lăsat mașina la hotel și ne-am îndreptat direct spre un restaurant în centru pentru a servi cina.
Dimineața devreme am plecat la o scurtă plimbare prin Cortina d’Ampezzo. Am dat o tură prin centrul vechi pietonal plin de clădiri și hoteluri elegante iar apoi am revenit pentru a servi micul dejun. Cortina se află într-o vale înconjurată de munți înalți din toate părțile iar din orice loc din stațiune se pot vedea priveliști frumoase.
Pe la 9 și ceva eram deja plecați la drum. La ieșire din Cortina am făcut un scurt popas pentru a fotografia vederile cu stațiunea de sus de pe munte.
Prima oprire a zilei a fost la Cinque Torri, un alt masiv montan renumit pentru frumusețea peisajului. Am oprit la baza muntelui și până în vârf am urcat cu telescaunul. Parcarea de la bază era plină de mașini scumpe. Le-am admirat și apoi am mers la casa de bilete. Drumul până în vârf dus-întors a costat 15 euro și a durat aproximativ 10 minute.
Sus la peste 2300 de metri am făcut o scurtă drumeție până la vârful Cinque Torri. Pe stânci am observat alpiniștii curajoși care încercau escaladarea vârfului.
Cinque Torri se află chiar pe granița istorică dintre Italia și Imperiul Austro-Ungar. Acolo s-au purtat lupte grele în Primul Război mondial. De altfel, regiunea Domoliților a fost miza principală pentru care în 1915 Italia a întors armele și s-a alăturat Aliaților. Ca urmarea a victoriei în război regiunea Trentino dar și Tirolul de Sud (cu majoritate austriacă) au fost alipite Italiei. La Cinque Torri este amenajat un muzeu în aer liber dedicat războiului și se pot vizita cazarme, bărăci și tranșee construite în acele vremuri.
Mai târziu a ieșit soarele din nori și am putut admira din plin priveliștea munților de la terasa de la Rifugio Scoiatolli. Este puțin impropriu spus refugiu pentru este vorba de o cabană luxoasă care seamănă mai degrabă cu un resort de 5 stele… la peste 2350 de metri altitudine.
La finalul drumeției am revenit la telescaun și am coborât înapoi în vale.
Prima trecătoare montană de care am trecut a fost pasul Falzarego la peste 2100 de metri
Am continuat drumul spre serpentine către o nouă trecătoare. Pasul Pordoi se află la 2240 de metri, aceasta una dintre cele mai înalte șosele din Munții Dolomiți.
La Pordoi am găsit restaurante și câteva magazine de suveniruri. De asemenea am trecut pe la Muzeul Războiului și pe la monumentul dedicat Il Giro, turul ciclist al Italiei care nu de puține ori a trecut pe la Pordoi.
A urmat o serie de 24 de „tornante”, curbe în ac de păr. Partea următoare din traseu a fost o adevărată plăcere de condus.
Am mai trecut prin stațiuni frumoase precum Canazei
La a treia trecătoare montană am ajuns din nou în Sud-Tirol
Am mai oprit la un alt lac frumos al Dolomitilor: Karersee (Lago di Carezza). Apa lacului are o culoare verde-turcoaz aproape desprinsă dintr-un tablou. Tot la Carezza am trecut pe la restaurant unde am gustat specialități locale tiroleze: bratwurst, pretzel și bere weiss.
Înainte de a reveni „la câmpie” am trecut printr-o serie lungă de tuneluri
Ultima oprire a zilei a fost Bolzano (Bozen), capitala regiunii autonome Sud-Tirol. Acesta este cel mai „austriac” oraș al Italiei unde toți locuitorii vorbesc germana iar centrul orașului aduce mai degrabă cu Salzburg decât cu un alt oraș italian. După alipirea Tirol-ului de Sud la Italia, Bolzano a fost centrului luptei de eliberare și au avut loc mai multe atentate teroriste împotriva administrației centrale. Atmosfera s-a liniștit abia după anii 90 când Austria a recunoscut granițele actuale formal iar provincia Tirol a primit o autonomie sporită. Astăzi, regiunea este de departe cea mai bogată a Italiei cu un nivel de trai mult superior. La Bolzano am dat o tură scurtă prin centrul vechi. Am văzut catedrala ce aduce cu Biserica Neagră din Brașov iar apoi ne-am așezat la umbră la una din terasele din piața centrală. Dacă sus pe munte era soare dar temperatura n-a trecut de 15-20 de grade, la Bolzano erau peste 30. Înainte de a pleca am oprit pe la un supermarket să luăm niște dulciuri pentru acasă.
Am continuat apoi drumul spre aeroportul Treviso. După cate peisaje splendide văzusem în cele două zile aproape că devenisem indiferenți celor care au urmat. Am decolat din Treviso la timp, pe la 9 seara iar după miezul nopții eram acasă la finalul unei plimbări de weekend cu adevărat memorabilă.
Cristi Grigore 