Belogradchik, un loc superb de care n-a auzit nimeni

 

Tocmai ce am petrecut un weekend la Belogradchik în Bulgaria. Foarte probabil nu ați auzit niciodată de localitate. Chiar dacă sunt doar 50 de kilometri de la granița cu România și chiar dacă acolo se poate întâlni unul din cele mai spectaculoase peisaje din Europa, dintr-un motiv străin mie locul nu este cunoscut de turiști. Eu am descoperit Belogradchik acum vreo 3 ani – răsfoind un ghid al Bulgariei am dat de o imagine superbă: o cetate construită la baza unor stânci foarte ciudate într-un peisaj de necrezut. Am căutat atunci mai multe imagini pe internet și am descoperit un loc incredibil de frumos.

Timpul a trecut și nu am ajuns acolo, asta până weekendul trecut când am găsit timp și am dat o fugă până la vecini.

Distanța de la București la Belogradchik este de 380 de kilometri. Se merge pe autostradă la Pitești, apoi spre Craiova, se trece granița pe noul pod construit între Calafat și Vidin și de acolo mai e o oră de mers.

O scurtă primă oprire am făcut-o la Slatina. Am trecut pe la renumita cofetărie Atletu’ Albanez veche de 300 de ani ca să cumpărăm halviță și bragă pentru drum. Braga e o băutură alcoolică veche de generații care se face din tărâțe, deloc costisitoare de produs, de unde și expresia ieftin ca braga. Bragageria se află în centrul vechi și este condusă de 50 de ani de același patron musulman de origine albaneză. Din păcate nu am găsit deschis, dar am fost îndrumați de localnici către o nouă locație în centru deschisă de copii. De acolo am luat limonadă și bragă pentru drum. Am pornit din nou la drum, am trecut prin traficul obișnuit de la Balș și am ajuns la Craiova. Nu am zăbovit prea mult în capitala Olteniei, dar am observat că orașul arată mult mai bine decât la ultima vizită. Am traversat orașul și am continuat mai departe spre Calafat.

Al doilea pod peste Dunăre dintre România și Bulgaria a fost inaugurat în 2013 și asigură o legătură mult mai bună cu vestul Bulgariei și către Serbia. Am pierdut jumătate de oră la graniță și apoi am traversat Dunărea pe podul modern care arată foarte bine. Am trecut repede pe lângă Vidin pe centura cu două benzi recent construită și pe la ora 2 eram aproape de destinația noastră.

Am decis totuși să mai facem un ocol către un loc despre care mai citisem recent, Peștera Măgura. Ne-am abătut cam 20 de kilometri de la drumul principal pentru a ajunge la peșteră și am lăsat mașina la parcarea de la intrare. Intrarea costă 5 leva (10 lei). Peștera cu nume românesc este absolut impresionantă chiar de la început. Am coborât pe scări printr-un tunel larg și am dat de o cameră uriașă înaltă de câteva zeci de metri. Lungimea peșterii este de 2,5 kilometri iar traseul pe care l-am parcurs are 1,5. Se iese prin partea opusă a muntelui. Cea mai mare atracție din peșteră sunt picturile rupestre care datează din neolitic, vechi de 6-8 mii de ani, picturi unice în Europa de Est. Am străbătut mai multe camere mai largi, am trecut prin pasaje strâmte, am văzut stalactite și stalagmite care de care mai frumoase și ne-am bucurat de răcoare. Temperatura din peșteră este constantă 12 grade, pe când afară erau 38. O adevărată plăcere pe caniculă. De la ieșire, pentru că era departe, ne-am întors la parcare cu trenulețul turistic (încă 2 leva) și pe drum am admirat vederea către lacul Rabisha, cel mai mare lac cu apă dulce din Bulgaria.

După încă 20 de kilometri am ajuns la Belogradchik unde de la sosire am fost impresionați de peisaj. Orășelul este construit la baza cetății sub un peisaj de vis cu dealuri abrupte și stânci cu forme care de care mai ciudate. Am mers mai întâi la pensiune să ne cazăm. Am stat într-un loc foarte pitoresc, cu piscină, o curte mare plină de flori și pomi fructiferi, aproape de oraș, unde am plătit doar 40 de leva pe cameră. Am luat masa la pensiune unde am și avut un mic incident. Am adus condimente bulgărești de la bucătăria pensiunii inclusiv sare de care am pus din plin pe mâncare. Doar după ce am mâncat am aflat că nu pusesem sare, ci de fapt praf de copt (greșeala mea, pe plic scria în bulgărește). După o mică panică și căutări pe net de efecte adverse ne-am liniștit și până la urmă am scapăt cu bine. Mai pe seară, când s-a mai răcorit afară am plecat să vizităm cetatea.

Am mers pe niște drumuri foarte abrupte prin centru pentru a ajunge la intrare. Vara, cetatea este deschisă până mai târziu la ora 8. Am cumpărat bilete rapid pe la 6 și ceva, tot cu 5 leva și am luat-o la pas prin cetate. Ni s-a tras atenția că ora închiderii este strictă. Cetatea este construită la baza stâncilor, niște ziduri groase care protejează curtea interioară. Cetatea adevărată și super spectaculoasă este cea naturală. Am rămas uimiți când am intrat, peisajul fiind absolut incredibil. Pereții foarte abrupți asigură fortificația în toate direcțiile iar formele ciudate ale stâncilor sunt deosebit de frumoase. E greu de descris în cuvinte, puteți vedea imaginile de mai jos. Ce pot spune e că nu mai există prea multe locuri comparabile în lume, una ar fi Meteora în Grecia. Locul e chiar magic și cum spuneam, foarte subevaluat.

Stâncile ciudate au primit nume de la localnici: Mănăstirea, Madonna, Călărețul, Preoții și s-a creat și o poveste care le-a dat viață. Se spune că un cioban venea la mănăstirea din Belogradchik noapte de noapte ca să cânte la flaut frumoasei sore Valentina de care se îndrăgostise. După mai multă vreme, aceasta a cedat la cântecului ciobănașului și a coborât pe o sfoară la el. S-au îndrăgostit și după o vreme s-a născut un copil. După puțin timp s-a aflat și în mănăstire despre păcatul lor și 3 preoți au mers să-l pedepsească pe cioban. Acesta a venit calare pentru a lupta cu ei, dar atunci Dumnezeu s-a înfuriat și i-a transformat pe toți în stană de piatră. Siluetele lor se văd acum peste Belogradchik. Ne-am cățărat pe stânci, am văzut chiar și apusul peste dealuri și am pierdut noțiunea timpului. Am ajuns la ieșire pe la 8 și jumătate unde am găsit poarta încuiată. După mai multe strigăte după ajutor am fost lăsați să ieșim nu înainte să ni se facă morală în bulgară. Oricum n-am înțeles nimic.

Am încheiat seara la restaurant, la hotelul Skalite singurul de 4 stele din localitate unde am luat masa la o sală din spate pentru că restaurantul principal era rezervat pentru o nuntă. De la masă am auzit mai multe acorduri muzicale foarte familiare. Nunțile la bulgari sunt cam la fel, doar că se termină mult mai devreme. Sfârșitul serii a fost chiar perfect, am stat întinși pe pături în curtea pensiunii de unde am admirat stelele căzătoare. Am văzut mai multe, fiind perioada Perseidelor din august.

A doua zi înainte să părăsim Belogradchik am urcat cu mașina până la releul din vârful muntelui apropiat. Ne gândeam poate chiar să urcăm în releu dar nu am găsit pe nimeni acolo, am admirat totuși priveliștea văii de pe marginea drumului. Înainte să părăsim Bulgaria, am mai vizitat Vidinul. Am oprit la cetatea Baba Vida de pe malul Dunării, un loc cu mare importanță istorică asediat de-a lungul timpului de otomani și unguri. Aproape de cetate, pe malul fluviului este amenajată o mică plajă.

Am revenit apoi în România după ce am mai pierdut jumătate de oră pe la vamă, iar imediat după Calafat am decis să facem stânga spre satul Cetate. Am oprit mai întâi la Maglavit, unde este construită o mănăstire nouă. Ați auzit poate de expresia „minunea de la Maglavit”? Ea se datorează unei minuni înregistrate în anul 1939 când un păstor pe numele său Petrache Lupu a pretins că i s-a arătat Dumnezeu. Locul a ajuns faimos în timpul războiului și zeci de mii de români veneau în pelerinaj la Maglavit în speranța de a se vindeca sau de a li se îndeplini rugăciunile. Ciobanul susținut de preotul din sat spunea pelerinilor să se pocăiască că de nu va veni ciuma roșie de la răsărit care va aduce multă suferință. După ce comuniștii au venit la putere, Maglavit a devenit astfel un loc de rezistență împotriva lor. După câțiva ani, partidul a distrus biserica din sat și propagandiștii l-au proclamat pe Lupu nebun. Tot ei au făcut faimoasă expresia cu pricina, luând astfel în derizoriu minciunile fanteziste ale ciobanului. După revoluție a început la Maglavit construcția unei mari mănăstiri dar interiorul nu este finalizat nici astăzi.

Am încheiat ziua la Cetate-Port la conacul lui Mircea Dinescu unde am servit o ciorbă de pește pe malul Dunării. L-am întâlnit acolo și pe poet și ne-a prins și o mică furtună la plecare. Era prima ploaie după două luni de secetă și tocmai auzisem la radio că orașul Calafat a rămas fără apă potabilă din cauza nivelului scăzut al Dunării. De la Cetate am plecat spre casă unde am ajuns seara târziu.

Închei aici sper eu o propunere foarte bună pentru o plimbare de weekend. Pentru un turist cred eu că cea mai mare satisfacție ține de descoperirea de locuri frumoase necunoscute, iar surpriza noastră la Belogradchik a fost pe măsură.

 

Am trecut pe lângă parcul Romanescu din Craiova

 

Noul pod Calafat – Vidin

 

Intrarea la peștera Măgura

 

Panou de informare turistică

 

Imagini din peșteră

 

Picturile rupestre vechi de mii de ani

 

Ieșirea e în partea opusă a muntelui de unde se merge cu trenulețul

 

Lacul Rabisha

 

Am sosit la Belogradchik

 

Unde am dat de un peisaj uimitor

 

Ne-am cazat la pensiune

 

și apoi am plecat la plimbare prin oraș

 

Intrarea la cetatea Belogradchik

 

Priveliștea deasupra orașului

 

Imagini din cetate fără alte comentarii, locul e prea frumos

 

Apusul peste Belogradchik

 

Povestea îndrăgostiților

 

Am luat cina la hotelul Skalite

 

Dimineața pe drum către vârful muntelui

 

Releul din vârf

 

Vederea de sus

 

Din nou la Dunăre, la Vidin

 

Cetatea Baba Vida

 

Lângă ziduri s-a amenajat o plajă pe malul Dunării

 

Vedere a podului

 

Un nou popas la noi, Maglavit

 

Biserica nouă

 

Interiorul, încă neterminat

 

Mai departe spre satul Cetate

 

Dunărea avea cote foarte mici și am dat de plaje precum cea de mai jos

 

Am luat cina la conacul lui Dinescu

 

Pe malul Dunării