Aventură în Iran – Partea 2 – Qom, Kashan și Abyaneh

Cum povesteam în articolul anterior mi-am planificat excursia în Iran cu ajutorul unei agenții, fiind singura posibilitate ca să pot vedea mai multe locuri într-un timp scurt. Prima zi în Iran am petrecut-o cu mașina pe drum pe un traseu planificat la sfatul agentului de turism. Am fost așteptat de șofer la aeroportul din Teheran de unde am plecat direct la drum către Esfahan, drum pe care plănuisem opriri la Qom (un important centru religios), Kashan (un oraș vechi persan) și Abyaneh (un sat tradițional în munți). Întregul drum avea cam 450 de kilometri, însă l-am străbătut rapid mergând aproape în totalitate pe autostrăzi moderne cu 3 benzi pe sens. La început am avut opțiunea de a avea un ghid pentru întregul drum însă am preferat să merg doar cu șofer, pentru a mai economisi dar și pentru că îmi place să explorez locurile pe cont propriu și să fac programul în funcție de ce îmi place mai mult, nu în funcție de ghid. Am cerut totuși un șofer care să știe engleză. Șoferul Ali Reza m-a ajutat cu mai multe informații ai am putut discuta pe mai multe teme într-o engleză bunicică făcând astfel drumul mai plăcut.

Iranul are o vară extrem de caldă și ierni foarte reci. În noiembrie vremea era numai bună – soare permanent și puțin peste 20 de grade. Noaptea însă se făcea foarte frig din cauza altitudinii la care se află podișul central al țării unde nu am coborât niciodată sub 1000 de metri.

Am plecat de la aeroportul IKA încă pe întuneric pe la 5 dimineața. Răsăritul l-am văzut abia pe drum. Prima oprire a fost un restaurant pe autostrada unde am servit micul dejun împreună cu șoferul. A fost prima mea masa specific iraniana, un mic dejun cu mai multe feluri de humus, lipii calde, osh (o supă densă de legume) și ceai. O masă revigorantă pentru ziua lungă ce urma. După popas am mai condus puțin și am ajuns la Qom, un important centru religios șiit.

Iranul este o țară musulmană șiită (shia) în marea sa majoritate, șiiții alcătuind peste 90% din populație. Credințele șiite și sunite, deși foarte apropiate în doctrină, sunt de mai multe secole într-o continuă luptă asta făcând ca Iranul să aibă relații reci cu celelalte tari din Orientul mijlociu, în majoritatea lor sunite. Mai exista o singura tara în lume cu majoritate șiită, aceea fiind Irakul. În Irak însă proporțiile între cele două religii sunt mult mai apropiate, acesta fiind și unul din motivele pentru care tara a fost lovita de numeroase războaie. Iranul a fost păzit de conflicte interne, însă nu a avut niciodată relații bune cu celelalte țări, cu Israelul și după revoluția islamica cu occidentul. Am aflat totuși că toate religiile sunt permise și respectate în Iran (cu o excepție, religia Bahai care este interzisă – puteți citi mai mult despre asta în Articolul din Haifa), ba chiar am aflat cu surprindere că exista un mare cartier evreiesc în Teheran și am întâlnit biserici creștine mai peste tot.

Imam Reza, al optulea imam al șiiților a trăit în secolul opt și este considerat părintele religiei din Iran. Este înmormântat în estul țării în Mashhad – cel mai sfânt oraș din Iran. Sora lui Imam Reza, Fatima este însă înmormântată în marea moschee din Qom, acesta fiind cel mai important loc de pelerinaj după Mashhad. Qom este în același timp un oraș modern cu peste un milion de locuitori, orașul fiind dezvoltat în jurul centrului islamic.

Am văzut amploarea pelerinajului la Qom încă de la sosire. În apropierea moscheii se afla parcarea pentru vizitatori, o parcare subterana uriașă unde pot parca mii de mașini pe cele zece etaje extinse. Am găsit un loc pe la etajul -6 și apoi am urcat până la suprafață în piața mare a orașului. Era ora 8 dimineața când am ajuns în Qom și piața era încă relativ pustie. Din piața Astane am mers împreună cu șoferul către marea moschee și aglomerația începea să crească pentru că era vineri, ziua sfântă de rugăciune.

Qom este în prezent centrul religiei șiite cu cele mai multe scoli religioase dar și cu cei mai mulți din înalții clerici iranieni care locuiesc aici. Se vede asta și în portul oamenilor, mult diferit de cel din Tehran. La Qom toate femeile poarta chadorul negru și nu voaluri colorate iar bărbații sunt îmbrăcați cât mai modest.

Non-musulmanii nu au voie să intre în moscheea Hazrat-e Masumah. Citisem că se fac totuși excepții uneori pentru turiști însoțiți de localnici așa că l-am rugat pe Ali Reza să mă ajute. Am intrat împreună cu șoferul în curtea Hazrat-e Masumah, o clădire imensă, cu zeci de intrări și o mulțime de porți și cupole decorate strălucitor. Totuși să mergem în interior era puțin mai complicat. Am discutat cu un paznic care ne-a spus că trebuie să mergem la imamul „șef” (nu se cheamă așa, dar nu am reținut termenul pentru conducătorul bisericii) pentru a obține aprobare scrisă. După câteva minute de așteptare am fost primiți în „audiență” și acesta ne-a spus că din păcate în ziua sfântă de vineri nu se pot face tururi, dar a mai adăugat că „oricine cu frica lui Allah” poate intra la rugăciuni. Am luat ultima afirmație ca un fel de „mergeți, dar pe riscul vostru” așa că am hotărât să intram împreună după un mic instructaj de la șofer: „Nu faci poze, privirea în pământ și orice ar fi nu vorbești”. M-am conformat și l-am urmat în moschee făcând pas cu pas aceleași ritualuri. În interior am descoperit zeci de mii de oameni veniți să se roage la capela Fatimei, aflată în mijloc și decorată cu aur masiv și pietre prețioase. Cupola principală era împărțită în două, o parte pe care veneau să se roage bărbații iar pe cealaltă femeile, mormântul sfânt fiind aflat la mijloc separând zonele. Am ieșit până la urmă cu bine, fără să fiu „demascat” sau luat la întrebări de nimeni, însă am reușit să descopăr îndeaproape o lume diferită iar vizita o să îmi rămână mereu în memorie.

Am plecat din nou la drum spre sud către următoarea oprire, orașul Kashan, un oraș de unde am plecat cu o mare durere de gât. Nu am răcit, motivul este altul. La Kashan se găsesc o mulțime de palate cu decorațiuni spectaculoase dar absolut toate impresionează mai ales prin decorul incredibil al tavanelor. Sunt fantastic de frumoase, iar de cât de mult m-am uitat numai în sus la ele și le-am pozat cam așa am plecat cu durerea de gât. Motivul pentru existenta unei asemenea bogății aici este tradiția veche a meșteșugarilor în special a covoarelor persane (cele mai renumite covoare persană se fabrică în Kashan) dar și a faianței și mozaicelor. Deținătorii acestor ateliere au profitat și de așezarea orașului pe drumul mătăsii reușind să facă averi colosale. Kashan era în același timp și un loc preferat de vacanță pentru șahi care deseori poposeau în palatele construite în această oază naturală aflată la marginea deșertului central.

În toate aceste locuri m-a impresionat amabilitatea oamenilor care au dorit în mod special să-mi ureze bun venit la ei în țară și să se asigure că mă simt bine. Am vizitat mai întâi casele tradiționale. Ele sunt numite case dar sunt de fapt palate luxoase cu decorații uimitoare. Am vizitat casa Tabatabaei, casa Abbasi, băile Qasemi și grădinile regale Fin. Nu am să vă povestesc mai multe despre cele 4 locuri. Am făcut sute de poze impresionat de arhitectura lor și în special de acoperișuri. O să vă las să vă uitați pe pozele de mai jos din Kashan.

Din Kashan am plecat mai departe către munți părăsind autostrada după câteva zeci de kilometri pentru a ajunge la satul Abyaneh. Acesta este un sat cu 300 de locuitori aflat la peste 2500 de metri înălțime. A devenit o importanta destinație turistică pe drumul dintre Kashan și Isfahan ca și sat istoric care a reușit să-și păstreze tradițiile de sute de ani, de la meșteșuguri la portul popular. Nu exista prea multe locuri de văzut, poate doar mica moschee și vechiul templu zoroastrian al focului dar nu pentru asta vin turiștii la Abyaneh. Străduțele înguste bine îngrijite, aerul curat, vârfurile abrupte ale munților acoperiți de zăpadă și mai ales locuitorii satului fac din Abyaneh un loc de vis. Portul femeilor este renumit, fiind vorba de un batic mare alb pictat cu flori purtat de toate localnicele. Am cumpărat câteva suveniruri de la doamnele prietenoase, nu înainte să le fac câteva poze pentru ca apoi să asistăm la o nuntă în sat. Toate bune și frumoase numai că mireasa avea vreo zece ani. Se pare că frumusețea fetelor din sat este renumită și marea majoritate se căsătoresc la o vârstă fragedă cu soți mai în vârstă înstăriți. Din ce am înțeles este mai mult o promisiune pentru că fetele rămân acasă cu părintii până cresc mai mari când pleacă la soț. Exceptând ciudățenia diferenței de vârstă între cei doi miri, ceremonia în rest a fost foarte frumoasă cu muzica tradițională și mulți săteni invitați. Nu puteam pleca din Abyaneh fără a gusta din mâncarea locală. Am ales de siguranță singurul fel de mâncare care știam ce presupune, kebabul iranian – mai exact carne făcute la grătar pe frigăruie servită cu orez basmati și legume. Chiar dacă n-am încercat ceva tocmai ciudat, mâncarea a fost delicioasa.

După Abyaneh am trecut cu mașina printr-o zona foarte militarizata în apropiere de orașul Natanz. Motivul este că aici se afla cel mai important centru de îmbogățire a uraniului din Iran și motivul principal pentru sancțiunile externe care au fost impuse tarii. În zonă se găsesc o mulțime de anti-aeriene așezate aici pentru a dobori dronele israeliene sau alte eventuale atacuri.

Încă vreo două ore de condus iar pe la apus am ajuns la destinația finala a zilei – Esfahan, vechea capitala a Persiei. Pentru că aveam să mă întorc cu avionul, șoferul a făcut de aici cale întoarsă către Teheran. Ne-am luat la revedere iar eu m-am cazat la hotel. După o zi așa lungă am dormit dus până dimineața. Urma o zi plină la Esfahan, de altfel cel mai frumos oraș pe care l-am văzut în Iran și despre care o să povestesc pe larg în partea următoare.

Autostrada Teheran – Isfahan