Cel mai mai lung drum pe care l-am făcut vreodată a fost între două puncte aproape diametral opuse de pe planetă: din Franța tocmai până în Noua Zeelandă. După o scurtă ședere la Paris începea practic adevărata călătorie în jurul lumii.

Traseul spre Oceania era compus din două segmente foarte lungi cu escală la San Francisco: Paris CDG – San Francisco (zbor de 12 ore) și San Francisco – Auckland (zbor de 14 ore), ambele operate de americanii de la United.

Escala la San Francisco era de durată – aproape 12 ore. Mi-am și dorit să fie așa pentru că nu cred că aș fi putut rezista fizic la două zboruri atât de lungi unul după altul. Așa aveam măcar ocazia să mă dezmorțesc și puteam face o plimbare în cochetul oraș din nordul Californiei. Erau practic 40 de ore de drum, dar cum mă gândisem eu, totul avea să fie ok atât timp cât reușesc să dorm pe avioane.

Zborul din Paris pleca la 9 dimineața și ajungea la prânz în America, iar apoi plecam spre miezul nopții peste Pacific. Aveam așadar o zi plină la San Francisco.

Am sosit în zori la aeroportul Charles de Gaulle și după un control strict de securitate (așa e la toate zborurile spre State), am ajuns la îmbarcare. Zborul era afișat „Delayed” dar întârzierea nu a fost foarte mare, sub o oră – iar asemenea timpi de obicei se recuperează la zboruri lungi.

 

Am zburat spre nord – peste Anglia, Irlanda, Groenlanda și nordul înghețat al Canadei. Zborul a fost lin și confortabil pe noul Dreamliner. Din păcate pentru planurile mele, n-am reușit să dorm mai mult de 2 ore din tot drumul fiind încă pe fusul orar european. Am văzut în schimb o mulțime de filme…

 

12 ore mai târziu (poate ceva mai puțin pentru că am câștigat timp pe traseu) am început coborârea spre aeroportul din San Francisco. Am avut loc la fereastră pe stânga și astfel m-am putut bucura de vederi grozave peste San Francisco Bay și podurile sale.

 

Survolând Silicon Valley aproape de SFO

 

Tranzitul aerian în SUA este diferit față de majoritatea celorlalte state. Orice pasager, chiar dacă are o rută internațională, trebuie să treacă de controlul pașapoartelor și de control vamal într-o escală, inclusiv să își ia bagajul și apoi să facă din nou check-in. Implicit asta înseamnă că nu se poate face tranzit în SUA fără o viză iar un timp scurt între zboruri la sosire este nerecomandat.

Având timp destul, voiam oricum să ies din aeroport. Am făcut formalitățile neobișnuit de repede (am prins alte dăți și cozi de 1-2 ore la pașapoarte), bagajul a venit repede și la fel de rapid i-am făcut check-in pentru zborul următor. De la ieșirea din terminal am mers direct spre oficiul rent-a-car cu trenul.

Mașina este mai bună variantă de transport în San Francisco și în general în Statele Unite. Pentru o zi a costat 35 de dolari cu tot cu asigurare. Ținând cont că trenul spre centru era 20 de dolari dus și făcea destul de mult iar un taxi vreo 60 de dolari, e clar cât de convenabilă a fost mașina.

 

Înainte de toate am făcut o oprire la cumpărături la un complex comercial aproape de aeroport. Dacă tot eram în State – unde sunt cele mai ieftine electronice din lume, nu am ratat ocazia să trec pe la un magazin de profil. Am găsit la ofertă un bundle cu o cameră foto Sony și un GoPro cu tot cu accesorii și carduri de memorie la 500 dolari și n-am ratat ocazia. La noi costă aproape dublu. Camera GoPro mi-a fost super folositoare câteva zile mai târziu pentru filmări sub-acvatice. Am mai trecut și pe la un outlet de firmă de unde mi-am mai luat ceva haine pentru acasă. Cu shopping-ul rezolvat am continuat drumul pe autostradă spre oraș.

 

De la aeroport până în centru sunt 25 de kilometri. Înainte de a ajunge acolo am oprit la dealurile Twin Peaks, locul de unde se vede cea mai bună panoramă peste San Francisco. Era o zi splendidă de februarie. 15 de grade și un cer albastru perfect.

 

Twin Peaks sunt două dealuri alăturate la sud de San Francisco unde se poate ajunge cu mașina urmând o scurtă urcare pe trepte de la parcare. Fără a avea nicio legătură cu serialul lui Lynch, acestea oferă o vedere excepțională peste tot golful. Se vede Downtown, podurile din San Francisco, Silicon Valley, orașele vecine Oakland și San Jose sau chiar Pacificul.

 

Vederi de pe Twin Peaks

 

Mai departe am sosit în centrul orașului. Pe drum am admirat arhitectura din zona veche și casele elegante. Datorită marilor companii IT care au sediul la San Francisco, în oraș trăiesc o mulțime de milionari iar proprietățile din centru sunt cele mai scumpe din toată America.

 

Dacă tot eram cu mașina nu puteam rata o coborâre pe celebra Lombard Street. Aceasta este una din cele mai ciudate străzi ale lumii. O serie de turnante la nouăzeci de grade coboară pe panta abruptă printre câteva din cele mai scumpe proprietăți din San Francisco.

 

Nu am mai mers în Downtown, pentru că vizitasem toată zona modernă cu zgârie-nori și portul acum câțiva ani, ci am ales să traversez în premieră Golden Gate Bridge – podul simbol al orașului.

 

Pe partea cealaltă a Golden Gate este o rezervatie naturală. Imediat după pod, am oprit la un view point cu priveliști splendide spre pod și San Francisco Bay.

 

Tot în rezervația Golden Gate am mers la Sausalito. Acesta este un mic orășel pescăresc cu multe iahturi in port și vile de lux. Atmosfera este totuși mult mai relaxată decât în aglomerația urbană de dincolo de pod. Acolo am luat cina pe malul golfului și am rămas până la lăsarea serii.

 

După ce s-a înnoptat am plecat la drum spre aeroport. Am avut vreo jumătate de oră de condus. După 24 de ore în care de-abia am închis puțin ochii de-abia așteptam să ajung în avion să adorm.

 

După ce am returnat mașina am revenit la terminal și la scurt timp a urmat îmbarcarea.

 

M-am instalat în avion și de-abia așteptam un somn lung. Deja ațipisem când începe să ne vorbească căpitanul: „Bună seara, Bine ați venit în zborul spre Auckland… Sunteți niște curajoși să vă îmbarcați într-un zbor de noapte peste un Pacific plin de furtuni… Va urma un zbor greu… Vă urez să fiți calmi, relaxați și să aveți multă răbdare…”

Pe bune??? Numai un pilot american putea să spună așa ceva. Era clar că nu urma tocmai un zbor oarecare și deja îmi făceam griji mari. Am zis totuși că poate glumește…

Prima oră de zbor a decurs liniștit. Am primit băuturile și așteptam nerăbdător mâncarea ca să adorm apoi. Fix când au venit primele tăvi a început haosul…

Căpitanul a spus pe un ton ferm „Cabin crew, take your seats NOW!” și instant a început balamucul. Avionul a început să tremure puternic din toate încheieturile. Zburau paharele și furculițele iar tăvile cu mâncare se auzeau cazând.

Am mai pățit asta pe alte câteva zboruri doar că a durat un minut, cel mult două. Pe acest zbor am prins ore întregi de turbulențe puternice fără oprire.

 

După vreo două ore, într-un număr virtuos de echilibristică echipajul a reușit să ne servească mâncarea. Cred că jumătate din ea a ajuns pe jos decât în burta pasagerilor. Era efectiv greu să duci furculița la gură în trepidațiile nebune.

La 5 ore de zbor, pasagerii au început să ignore semnalul „Legați centurile” și să meargă la toaletă. Am mers și eu, ținându-mi cu greu echilibrul. Până la baie am căzut pe jos de două ori și am dat și cu capul de ușă.

Pe display-ul scaunului puteam vedea în timp real viteza vântului care se avea variații uriașe. La un moment dat am văzut „Tailwind: 200 km/h” și imediat după vedeam „Headwind: 150 km/h”! Am aflat mai târziu că deasupra Pacificului se formaseră în acel moment două mari uragane iar noi am trecut fix prin ele.

A fost oribil și recunosc că mi-au trecut toate gândurile prin cap. M-a încurajat vecina de scaun, o americancă de origine neozeelandeză care făcea drumul acesta des și se pare că mai prinsese de multe ori așa ceva.

Timp de 6 ore de coșmar am auzit căpitanul spunând de vreo 15 ore echipajului să se așeze urgent și pentru prima dată de când zbor am văzut o stewardesă plângând.

Trepidațiile au continuat ceva mai domol tot restul zborului și nu am mai reușit deloc să mai dorm.

Singura parte bună a fost că datorită vântului puternic am ajuns mai repede cu o oră. Încă îl suspectez pe căpitan că a luat-o intenționat prin furtuni pentru a economisi timp. Am sosit în Noua Zeelandă și nimeni nu era mai fericit decât mine la vederea pământului.

 

Survolând Auckland, principalul oraș al Noii Zeelande

 

La finalul „zborului de coșmar” am sosit pe aeroportul din Auckland unde mai aveam puțin și pupam pământul de bucurie că am ajuns cu bine. Plecasem marți seara și la sosire era joi dimineața din cauza diferenței de fus orar… Eram rupt de somn și de-abia așteptam să ajung la cazare.