Expediție prin Kashmir și Punjab – Partea 1 – Pe culmile podișului Ladakh. De la Leh la Kargil

 

Serialul pe care îl încep este dedicat unei plimbări pe care am făcut-o în 2014 în nordul Indiei, în regiunile Kashmir și Punjab. Am numit-o expediție pentru că nu este sub nicio formă o excursie normală ci mai degrabă o aventură în care am vizitat locuri unice în lume, unele dintre ele nu demult zone de război, disputate între India și Pakistan.

Kashmirul este poate cel mai disputat teritoriu al lumii. Încă de la proclamarea independentei Indiei în 1947 Kashmirul a devenit o zonă de conflict între India și Pakistan, o zonă în care s-au purtat războaie dure zeci de ani și care nici astăzi nu are granițe recunoscute, iar cele două părți nu acceptă teritoriul administrat de cealaltă. Orice indian sau pakistanez va spune că Kashmirul este paradisul, cel mai frumos loc din lume. Evident că sunt și parțial subiectivi când spun asta, din mândrie națională, dar frumusețea statului nu poate fi pusă la îndoială. Eu pot spune că este cel mai frumos loc pe care l-am vizitat pe sub-continentul Indian.

Ca să încep cu puțină istorie, o să vă spun câte ceva despre separarea Indiei. Slăbit după războiul mondial și neavând puterea să mai mențină controlul asupra protectoratelor din lume, Imperiul Britanic a decis să acorde independența celei mai importante posesiuni ale sale – India. Se lucra deja de mai multe zeci de ani la un plan de împărțire a teritoriul după criterii religioase, ceea ce ar fi trebuit să asigure o oarecare stabilitate. India Britanică era deja în pragul războiului civil, cu lupte religioase care erau ținute sub control numai de armata britanică. Pe lângă religia majoritară hindusă, existau regiuni mari majoritar musulmane sau budiste dar și arii mai mici dominate de practicanți ai religiei Sikh sau Jain.

Planul Mountbatten anunțat în iunie 1947 prevedea împărțirea geografică a teritoriul după criterii religioase astfel:

• Zona centrală majoritar hindusă devenea independentă sub numele India
• Zonele majoritar musulmane deveneau Pakistan – împărțite geografic în 2: Pakistan-ul de vest (cel de azi) și Pakistan-ul de est (care 25 de ani mai târziu a devenit Bangladesh)
• Zonele majoritar budiste deveneau și ele independente ca 2 state: Burma (Myanmar de azi) și Ceylon (Sri Lanka)
• Regiunile care nu aveau o majoritate clară aveau să își decidă apartenenta prin referendum iar tranziția urma să fie făcută sub protecție militară britanică

Acest ultim punct a fost marea problemă a planului. Statele care nu au început cu o adeziune clară au fost printre altele Hyderabad, Assam, Punjab și Kashmir. Dacă cele mai multe s-au alăturat Indiei ultimele două enumerate au devenit teatrul unor conflicte de mare amploare. Mai mult, după proclamarea independentei la 15 august 1947, englezii care trebuiau să asigure ordinea și-au luat repede tălpășița iar statele nou formate au fost lăsate să asigure o ordine pe care nu erau capabili să o mențină. S-a ajuns astfel ca zeci de milioane de hinduși sau musulmani să trebuiască să se refugieze dincolo de granițele trasate, iar aproape 2 milioane de oameni și-au pierdut viața, în special în Punjab unde au avut loc masacre șocante de ambele părți.

Cea mai complicată situație a fost în statul Jammu și Kashmir. Statul princiar avea o majoritate musulmană a populației însă maharajahul Hari Singh era mai degrabă apropiat politic de Delhi și încerca să obțină independența statului. Singh a hotărât să înăbușe manifestațiile puternice pro-Pakistan ale populației prin violență ucigând mii de demonstranți. Revoltați pakistanezii au trimis trupe care au invadat Kashmirul. Neavând altă scăpare, maharajahul a recurs la a cere ajutor Indiei, care i-au oferit trupe pentru apărare numai în schimbul renunțării la independența statului. Forțele Indiene au reușit să oprească armata pakistaneză și să elibereze capitala Jammu dar aceștia din urmă au păstrat controlul asuprea teritoriilor de munte din nord și vest. De atunci ambele țări au continuat să aducă trupe în regiune iar teritoriul ocupat a rămas în mare același, în ciuda mai multor tentative de a ataca ale Pakistanului. Situația în prezent este stabilă și nu poate escala mai mult mai ales pentru că ambele state sunt puteri nucleare. Ar mai fi de precizat că după 1947, China a ocupat și ea o regiune importantă din Kashmir, care reprezintă un alt teritoriu nerecunoscut din regiune. Acesta din urmă, numit Aksai Chin nu este considerat totuși foarte important fiind o zonă foarte înaltă și nelocuită.

 

Harta Kashmir, teritoriul împărțit între India, Pakistan și China

 

Am fost în Kashmir vara, în 2014. Am aterizat la Leh oraș aflat în zona de est a Kashmir-ului. De acolo am închiriat o mașină cu șofer care urma să ne ducă 450 de kilometri până în Srinagar pe parcursul a două zile în care avea să parcurgem unul dintre cele mai înalte trasee ale lumii. Era august și zăpezile se topiseră, de altfel acest drum este deschis doar 2-3 luni pe an vara. Traseul de la Leh la Kargil din prima zi a însemnat traversarea regiunii Ladakh adică zona budistă a Kashmir-ului.

Zborul din Delhi spre Leh a fost o minunăție. Știam că vederile de pe traseu sunt unice, așa că de la rezervare ne-am asigurat că vom avea loc la geam pe partea dreapta pentru a vedea culmile munților Himalaia. După o oră în care am admirat peisajele uluitoare am început coborârea spre Leh, capitala regiunii Ladakh aflat la 3200 de metri altitudine.

 

 

Aeroportul din Leh este cel mai mic pe care am zburat vreodată – o cameră cât o sufragerie unde soseau bagajele aduse de hamali și un mic ghișeu unde se făcea înregistrarea obligatorie a tuturor turiștilor care soseau și cam atât. Afară în parcare ne aștepta șoferul nostru gata de drum. Poate chiar prea pregătit, fiindcă insista că trebuie să plecăm direct spre Kargil chiar de la aeroport. După ceva insistențe din partea noastră a acceptat să ne ducă să facem un scurt tur al orașului Leh și al palatului. Nu înainte de a încerca să ne mintă că „palatul e închis”, „că e prea departe” sau „că n-avem timp”. Astea sunt tertipuri specific indiene cu care ne-am tot confruntat pe parcursul plimbării. Am oprit după câteva minute la palat care nu era nici închis nici departe.

Am plătit biletul de intrare cu prețul „special” pentru străini și am trecut de poartă. Acolo ne așteptau 10 scări până la intrare. A fost momentul când am descoperit pentru prima dată ce înseamnă altitudinea. Cele zece trepte le-am simțit de parcă am fi urcat pe un munte. Asta e pentru că noi nu am făcut nimic să ne aclimatizăm. După „dificila” urcare am ajuns pe terasa palatului de unde priveliștea peste valea Leh era incredibilă. Am admirat-o printre mantrele colorate care fluturau în bătaia vântului. Acestea sunt gravate cu rugăciuni specific budiștilor tibetani care cred că vântul le va duce rugile către Buddha pentru a fi ascultate. Am vizitat apoi muzeul palatului și templul dedicat lui Dalai Lama, cel care trăiește nu departe de Leh mai la sud la Dharamsala. Nu am ajuns eu în Tibet, dar Leh arată exact cu îmi imaginez eu Lhasa, cu palatul din oraș ca un fel de Potala în miniatură. Mai sus era un alt mic castel cocoțat pe munte dar ținând cont de starea noastră urcarea ni s-a părut imposibilă și am revenit la mașină.

Să vă explic puțin cum e cu aclimatizarea la altitudine. În funcție de organismul fiecăruia dificultățile încep de la 2.000 sau 3.000 de metri. Tuturor celor care petrec mai mult timp peste aceste altitudini li se recomandă să facă o aclimatizare. Aceasta se face în mod normal urcând treptat de la altitudini mai mici și cu o zi sau două de repaus total la pat după ce se ajunge la altitudini mari. Există și medicamente care ajută la o acomodare mai rapidă. Din lipsă de timp, noi nu am urmat niciunul din acești pași. Am aterizat cu avionul la 3200 de metri și de acolo am plecat direct cu mașina la drum urcând mult peste 4000 de metri. Răul de înălțime pentru mine s-a manifestat printr-o extenuare puternică imediat ce făceam un pic de efort. Nu mi-a fost foarte rău dar am simțit că mișcări lejere în mod normal (precum urcatul scărilor) au devenit un chin fantastic. După prima noapte de somn (mai exact vreo 12 ore dormite) mi-am revenit complet dar am și realizat cât de importantă este odihna. Riscurile pot fi serioase (de la un banal leșin până la atac cerebral), așa că nu sfătuiesc pe nimeni să plece la drum fără aclimatizare așa cum am făcut noi.

După vizita la palat am început traseul. Ne așteptau 2 zile cu mașina și vreo 14 ore de mers inclusiv mai multe trecătoare de peste 4000 de metri. Seara urma să ne oprim la Kargil, oraș aflat la jumătatea drumului.

Profilul traseului Leh – Srinagar

 

Am făcut mai multe opriri pe drum și pauze pentru că peisajul se schimba des și arăta uluitor. Cea mai mare parte din drum am mers de-a lungul văii Indusului, care în mod ironic dă numele Indiei dar este principalul fluviu care străbate Pakistan-ul. Una dintre primele opriri a fost chiar la confluența fluviului cu unul dintre afluenții săi unde se observa contrastul puternic între cele culoarea celor două ape. Am mai oprit la Magnetic Hill, un loc unde iluzia optică face ca o pantă la coborâre să pară în urcare. Indienii au făcut din asta o mică atracție turistică unde trecătorilor li se recomandă să lase mașina pe liber pentru a fi atrași în mod magic la deal de muntele magnetic.

Pe drum am întâlnit câteva sute de vehicule militare și am trecut pe lângă mai multe baze ale armatei indiene. Sunt peste un milion de soldați în garnizoanele din apropiere de linia de demarcație a teritoriului Kashmir-ului pakistanez iar drumul nostru era paralel cu granița. Am fost opriți și de mai multe ori pe traseu la filtre militare unde ni s-au cerut actele și am fost trecuți pe un carnețel. Adevărul e că toate aceste verificări erau pentru protecția noastră: în caz că ni s-ar fi întâmplat ceva, armata ar fi știut.

După vreo 3 ore de mers am făcut pauză pentru masa de prânz. Am oprit într-o mică așezare unde opreau mai toate mașinile care traversau zona, plină de restaurante și terase. L-am rugat pe șofer să ne ducă la cea mai curată terasă. Zis și făcut. Ne-am așezat la o masă și am primit meniurile. Eu am vrut să merg la toaletă dar din greșeală am intrat în bucătărie. Acolo am dat de un bucătar doi pe doi în chiloți care întorcea mâncarea pe grătar cu mâinile goale și apoi se ștergea pe el pe unde apuca. Într-un colț al bucătăriei doi șobolani se holbau la mine. Am zis pas și ne-am ridicat de la masă. Am cumpărat niște pungi de chipsuri care aveau să fie prânzul nostru. Ca să fie imaginea completă, înainte de plecare am observat cum ospătarii ieșeau din restaurante pentru a spăla vasele în canalul din fața caselor. Nu era ceva groaznic, pentru că era un râu de munte care trecea prin canal, doar că zece metri mai sus, un localnic își făcea nevoile fix în același canal. De parcă nu era destul, șoferul nostru a luat un pahar și l-a umplut cu apă ceva mai la vale ca să se răcorească. O imagine despre igiena din Kashmir. Așa am rămas noi nemâncați.

De acolo am plecat mai departe și am început să urcăm serios. Am trecut printr-o vale unde culoarea munților era de un alb imaculat, loc numit Moon Valley. Am făcut o altă pauză acolo pentru a admira peisajul. Șoferul ne-a invitat să punem o piatră la micile piramide specific tibetane alături de el. Fiecare trecător adaugă o piatră pentru a avea noroc. Urcarea a continuat până la altitudini serioase pe care am început să le resimțim. Am trecut peste cele mai înalte două trecători ale traseului Fotu La și Namika La. Pe vârful Fotu La, cel mai înalt punct de pe traseu am făcut o pauză mai lungă. Am avut proasta inspirație să-mi aprind o țigară la 4200 de metri. Primul fum l-am simțit de parcă aș fi inhalat zece pachete de țigări unul după altul iar după m-a luat amețeala foarte tare. M-am așezat să îmi revin un pic. Peste câteva minute, trebuia să plecăm la drum, dar nu mai puteam să mă ridic. Mi-e greu să explic dar se simțea ca și cum încercam să ridic o greutate prea mare. Într-un final am reușit. Durerea de cap mi-a trecut totuși mult mai târziu abia după ce am coborât sub 3000 de metri. O ultimă oprire am făcut-o la un templu budist sculptat în stâncă care reprezenta chipului lui Maitreya sau Buddha viitor.

Înainte de lăsarea serii am ajuns la Kargil. Nu aveam o cazare rezervată pentru că nu exista niciun hotel online pe booking în tot orașul. Șoferul nostru ne-a dus la un hotel de o stea despre care ne-a spus că e cel mai bun din oraș. Acolo ni s-a spus că se epuizaseră camerele „bune” și ni s-a oferit o cameră semi-relax. Ne-a pufnit râsul când am auzit numele camerei. Am zis totuși să o vedem. Am găsit o imagine de speriat – pereți cu igrasie, insecte mișunând pe jos și două saltele găurite așezate direct pe podea. Nu puteam dormi acolo. Din fericire citisem pe net despre cel mai bun hotel din Kargil, o pensiune de trei stele care arăta decent. I-am cerut șoferului să ne ducă acolo. El a început cu replicile lui obișnuite „hotelul nu există”, „sigur nu mai au camere”, „e foarte scump” și alte aberații dar într-un final a acceptat să ne ducă acolo. Cu mult noroc am găsit ultima cameră liberă care era chiar bună la prețul „exorbitant” de 30 de dolari pe noapte. Am mai petrecut puțin timp la terasa hotelului pe malul apei, am făcut o scurtă plimbare prin oraș dar când am revenit în cameră m-am pus în pat și am leșinat la propriu. Am dormit dus 12 ore încontinuu. Dimineața la ora 6 aveam să plecăm din nou la drum spre Srinagar, mergând prin periculoasa trecătoare montană Zojila.

 

Zburând peste munții Himalaia

 

Se vede un vârf foarte înalt în depărtare, sigur e un opt-miar

 

Am început coborârea și am ajuns în dreptul unei văi verzi

 

Orașul Leh

 

Aeroportul din Leh

 

Acolo am fost așteptați de un șofer

 

Am făcut un scurt tur de oraș

 

Palatul din Leh

 

Vederea peste oraș

 

Ceva informații utile

 

La peste 4000 de metri, asta e o urcare dificilă

 

Biletul de intrare costă ca peste tot, mult mai mult pentru străini

 

Interiorul palatului

 

Robele călugărilor

 

Dalai Lama, venerat de localnici

 

Am urcat 10 scări și a trebuit să mă odihnesc

 

Dar pentru vederea asta merită din plin

 

De pe acoperișul palatului

 

Rugăciuni budiste

 

Mai sus e un alt palat, dar distanța ne-a părut imposibil de urcat

 

Am plecat la drum pe „autostrada” Leh – Kargil

 

Valea Leh

 

Urcând munții

 

O pauză la Magnetic Hill

 

Iluzia optică face ca mașina să „coboare la deal”

 

Apar și serpentinele

 

Întâlnirea fluviului Indus cu un afluent

 

Culoarea foarte diferită a celor două ape

 

Pe drum sunt o grămadă de baze militare

 

India are staționați peste un milion de soldați în Kashmir!

 

Pauză de „aclimatizare”

 

Din când în când am mai trecut printr-un sat izolat

 

Iar în jurul satelor se văd și zone cultivate

 

Semnele preventive de circulație sunt foarte simpatice

 

Din când în când drumul asfaltat dispare

 

Am oprit la un popas turistic la prânz

 

Specialități internaționale 🙂

 

După ce am văzut cum arată ne-am rezumat la o pungă de chipsuri

 

Din nou la drum

 

Un drum foarte sigur, de altfel

 

Am oprit într-o zonă unde munții aveau altă culoare

 

Numită Moon Valley (valea lunii)

 

Peisajul arată într-un mare fel

 

Satul Lamayuru. O așezare la 4000 de metri altitudine

 

Vârful Fotula, cel mai înalt punct de pe traseu

 

Mii de mantre de rugăciune

 

Bătea vântul de-abia te țineai pe picioare

 

Mai avem mult de mers

 

Trecătoarea Namika

 

Pe-aici mă cam luase răul de altitudine

 

Imediat ce am coborât câteva sute de metri mi-am revenit

 

Ne-am tot întâlnit pe drum cu convoaie militare

 

Templul Maitreya (sau Future Buddha)

 

Intrarea în templu

 

Maitreya săpat în stâncă

 

Din interiorul templului

 

Blocaj în trafic

 

Șoferul nostru a mai luat o rudă de pe drum (doar toți sunt rude)

 

Am sosit la Kargil

 

Hotelul cel bun din Kargil. Aici am înnoptat

 

Vedere de la terasă. Eu am adormit cum am ajuns