O săptămână la Beijing – Partea 3 – Dincolo de capitală. Marele zid și palatul de vară

Când am plecat în China planul nostru nu era să stăm o săptămână întreagă la Beijing. Ne gândeam să mai luăm măcar un zbor intern fie la Xi’an unde puteam vedea Armata de Teracotă, fie la Guilin unde puteam face o croazieră prin peisajele magnifice de pe râul Li. Nu am mai reușit să mai facem niciuna din excursii și până la urmă am rămas doar la Beijing. Motivul principal a fost toată panica generată pe atunci de epidemia gripei porcine. Gripa era primul subiect de la toate știrile iar la CCTV (televiziunea chineză) am văzut chiar știri cum avioane întregi de pasageri intraseră în carantină doar pentru că unul dintre ei era suspectat că ar fi bolnav. Ținând cont că eram și noi puțin răciți, eu chiar am avut febră la un moment dat, am decis să evităm alte zboruri de teama controalelor stricte de la aeroport. Asta nu înseamnă însă că n-am avut ce face, Beijing nu e locul unde te poți plictisi. Am povestit deja de ce am vizitat în oraș. Mai departe o să vă spun despre locurile din afara capitalei.

Normal, cel mai cunoscut este Marele Zid Chinezesc, una din cele șapte minuni moderne ale lumii și discutabil singura structură construită de om care se poate vedea din spațiu. Zidul este probabil primul lucru la care se gândește cineva când vine vorba de atracții turistice ale Chinei. Imensa construcția avea în vremea dinastiei Ming peste 8000 de kilometri lungime. Astăzi cea mai mare parte din zid rămâne în picioare și există mai multe zone restaurate ce pot fi vizitate. Unele dintre ele sunt la doar o oră cu mașina de Beijing, precum Badaling sau Mutianyu.

După vreo 4 zile petrecute prin oraș, am decis să mergem la Badaling, cel mai renumit loc unde se vizitează Marele Zid. Pentru că nu părea ceva să ne ia o zi întreagă, am mai căutat ce alte atracții ar fi prin zonă și așa am descoperit Longqing Xia, un lac de munte amenajat, despre care am citit vreo 2 reviewuri foarte bune. Am citit acolo că putem lua autobuzul 919 până la barajul Longqing.

Dimineața eram la autogara de nord din Beijing. Acolo, spre surprinderea noastră am găsit câteva zeci de autobuze 919 gata de plecare. Problema era că mergeau în direcții diferite cu toate că aveau același număr. Pe autobuze scrie doar în chineză iar nici șoferii nici pasagerii nu vorbeau o boabă de engleză. Am mers așa de la un autobuz la altul întrebând de Longqing și toată lumea dădea din umeri. Într-un final am dat de un șofer care ne întreabă dacă vrem la “looon-țiiin-șiaaaa” și ne invită să luăm un loc, nu înainte se ne explice ceva vreo 2 minute, din care evident că nu am înțeles nimic.

Am făcut vreo oră pe drum. Nu aveam internet și nici smartphone cu GPS pe vremea aceea și habar n-aveam pe unde suntem. În cele din urmă am ajuns la capătul traseului care era într-un orășel uitat de lume pe nume Yanqing. Nici pomeneală de lac, de baraj sau nici măcar de munți. Prin parcare o băbuță se tot ținea după noi, n-am înțeles ce voia, avea ceva de vândut sau poate voia ceva de la noi. Nu mai scăpam de ea să ne lase în pace. Am încercat să întrebăm oameni din oraș cum ajungem la baraj dar nimic, toți se uitau la noi ca la felul paișpe. Am dat după ceva timp de un ofițer de poliție care știa puțină engleză. A înțeles ce vrem și ne-a condus (culmea!) tocmai la băbuța de la parcare care pesemne era un fel de dispecer de transport. I-a explicat doamnei unde vrem să mergem, ea a dat un telefon și în două minute a venit o mașină să ne ia. Polițistul a negociat și prețul pentru noi, transport dus întors pentru o sumă infimă, sub zece dolari. Am plecat la drum cu șoferul care nici el nu știa engleză. Mergeam efectiv prin pustiu. La un moment dat a oprit să vorbească cu un grup de prieteni probabil. Aceștia arătau destul de fioros. Ne și gândeam: poate ne abandonează acolo, poate ne iau băieții banii sau la alte scenarii gen Hostel. Era totuși o aventură pentru noi, nu ne mai urcasem cu străini în mașini, cu atât mai puțin cu unii cu care nu te puteai înțelege. Nu a fost totuși nimic și am plecat mai departe la drum, iar 15 minute mai târziu eram la poarta de intrare la Longqing. Ne-a spus că ne așteaptă acolo, mașinile nu aveau voie să meargă mai departe.

De la parcare până la munți mai erau vreo doi kilometri. Diverși localnici ofereau tot felul de modalități de transport. Unul se oferă să ne ducă cu caii, altul cu ricșa, altul cu o trăsură. Altul striga de la depărtare “red horse!red horse!”. Ce voia el era să ne ducă cu calul lui, care era vopsit în roșu. 🙂 Din fericire am găsit niște doamne angajate acolo care ne-au văzut mai speriați și s-au oferit să ne transporte cu o mașinuță de golf.

Barajul de la poalele munților e ceva unic. Se urcă pe o scară rulantă foarte lungă care se află înăuntrul unui uriaș dragon de metal. Intrarea e chiar prin gura dragonului. Scările se termină deasupra barajului iar de acolo se vede lacul și peisajul superb dintre munții abrupți. Se pot face mai multe activități la Longqing – se poate urca pe munte cu telescaunul de unde se fac drumeții, sunt mai multe restaurante și magazine de suveniruri și mai ales se pot face plimbări cu barca pe lac. Am mers direct la casa de bilete pentru vaporaș iar nu după mult timp am plecat la drum. Pe vapor am avut o surpriză plăcută, ghida vorbea engleză perfectă. Mai fericită de cât noi era ea, care avea ocazia și ea să își testeze cunoștințele în sfârșit cu niște turiști. Dacă nu v-ați dat seama din ce am povestit până aici, nu prea ajung turiști străini la Longqing.

A fost o plimbare frumoasă pe lac, de vreo oră. Ghida a vorbit cu noi tot drumul, printre protestele turiștilor chinezi pe care i-a ignorat total. Am oprit la coada lacului unde se află o mănăstire budistă, Diamond Temple. Acolo după ce am urcat multe scări, am fost întâmpinați de un călugăr care ne-a învățat cum să ne rugăm la templu, evident după ce am făcut o donație. După ceva timp de meditație budistă, am revenit la vapor mai zen ca oricând. Ca să trecem de baraj am mers printr-o peșteră foarte ciudată decorată cu flori de plastic, animale împăiate și vopsea fosforescentă (adică un kitsch maxim). Coborârea a fost mai interesantă. Am mers cu un fel de sănii pe roți pe un tobogan de metal lung și foarte abrupt. Ne-am dat la vale pe tobogan vreo 5 minute și nu a fost tocmai sigur (peste tot erau avertismente că se merge “pe propria răspundere”) dar am ajuns cu bine și a fost foarte distractiv.

La plecare nu ne-am mai întors la Yanqing ci am plecat cu șoferul direct la Badaling, la Marele Zid. Acolo am ajuns în altă lume. Sute de autocare cu turiști și mii și mii de vizitatori străini. Badaling este unul din cele mai aglomerate atracții turistice ale Chinei. De la centrul pentru vizitatori am urcat pe o potecă abruptă iar de acolo am văzut panorama incredibilă, zidul care se întinde peste crestele munților cât vezi cu ochii.

Construcția Marelui Zid a fost începută încă din secolul 7 înaintea erei noastre. Scopul său era să apere orașele chineze de invaziile triburilor nomade euro-asiatice iar mai târziu de principalii inamici ai chinezilor, triburile mongole. Civilizația chineză, o națiune mult mai avansată decât cele din regiune dar în același timp una defensivă și închisă, trebuia să reziste acestor raiduri constante și amenințărilor exterioare. Fiecare împărat a extins zidul, iar în vremea lui de apogeu avea o lungime de peste 20.000 de kilometri cu toate ramificațiile sale. A fost întărit foarte mult în vremea dinastiei Ming care a construit fortărețe mari și turnuri de observare și l-a lățit astfel încât să permită deplasarea călăreților de-a lungul său.

Zidul a decăzut în anul 1644 în timpul invaziei Manchu. Beijing-ul se afla într-un fel de război civil asediat de rebeli care luptau împotriva împăratului Chongzen, ultimul împărat din dinastia Ming. Trupele fidele împăratului au hotărât atunci să deschidă porțile zidului invadatorilor manciurieni cu gândul că aceștia îi vor înfrânge pe rebeli. Trupele Manchu au trecut neoprite de nimeni, au învins rebeliunea, l-au forțat pe Chongzen să se sinucidă și nu s-au mai întors niciodată, preluând controlul capitalei Beijing. Acest moment a marcat începutul dinastiei Qing. În perioada Qing (1644-1911) zidul a devenit inutil fiind în mijlocul teritoriului imperiul manciurian, departe de granițele acestuia.

Revenind la plimbarea noastră, la Badaling am dorit să parcurgem tot zidul. Nu vă speriați, este vorba doar de o mică porțiune din Marele zid unde este permis accesul vizitatorilor. Sunt peste 3 kilometri deschiși la Badaling. Dacă prima de lângă intrare este destul de plată, fiind foarte ușor de parcurs, mai departe se schimbă lucrurile. Sunt secțiuni de zid, în preajma vârfurilor de munte, extrem de abrupte cu scări înalte și multe. Distanța a fost destul de dificil de parcurs, dar am ajuns până la capăt. Acolo, ne-am răsplătit cu câte o medalie care spune “I have climbed the Great Wall” gravată cu numele noastre. O păstrez și acum ca o amintire frumoasă.

La lăsarea serii am luat autocarul înapoi spre Beijing. Am ieșit la restaurantul nostru preferat și am comandat o tavă de raci gătiți cu multe mirodenii și câteva sticle de Tsingtao, un sfârșit perfect pentru o zi foarte lungă.

Ultima plimbare în afara orașului a fost la Summer Palace. Palatul de vară al dinastiei Qing a fost construit în secolul 18 la 20 de kilometri nord de capitală pe malul lacului Kunming. Am mers acolo pe o zi destul de urâtă la Beijing. Vântul bătea dinspre podișul Gobi iar praful adunat din deșert combinat cu poluarea din oraș creaseră un smog puternic și un aer greu de respirat.

Chiar dacă palatul se află departe de centru, este legat de oraș printr-o linie de metrou iar drumul se face foarte rapid. De la stația de metrou am mers puțin până la poarta palatului. De acolo am luat o barcă în formă de dragon și am traversat lacul. Priveliștea palatului de pe lac este minunată, dar din păcate smogul nu ne-a lăsat să o vedem foarte bine.

Summer Palace este uriaș, un complex de temple, grădini și lacuri prin care orice vizitator poate petrece ore bune. Prima imagine pe care am văzut-o a fost cu uriașa barcă de marmură a împărătesei Cixi. Aceasta a condus din umbră China spre finalul secolului 19. O decizie cunoscută a ei a fost aceea de a tăia fondurile destinate construcției flotei militare pentru a folosi banii la extinderea palatului de vară. Cumva ironic este faptul că în loc de vapoare adevărate destinate apărării țării Cixi a preferat unul de marmură fără niciun rost real – simbolic asta spune multe despre mentalitatea conducerii Chinei din acele vremuri și începuturile decăderii ei.

Principalul templu din complex este Sala Longevității, o construcție considerată apogeu al arhitecturii tradiționale chineze. Deasupra acestuia se află Turnul budist al Virtuții și Pavilionul Norilor Prețioși. Am urcat mult pe scări până am ajuns la cel din urmă dar urcarea a meritat din plin pentru vederea deasupra templelor și lacului Kunming. După coborâre am mers la lacurile artificiale din aripa nordică unde a fost amenajată strada Suzhou, o replică perfectă a satului cu același nume de lângă Shanghai, un fel de Veneție a Chinei. Complexul are câteva zeci de poduri dar dintre acestea se remarcă cel mai mare dintre ele, Podul celor 21 de arce. Ca să vă faceți o idee mai bună despre palat, vă invit mai departe să urmăriți imaginile de mai jos.

A fost ultima plimbare care am făcut-o la Beijing. A doua zi am mers la aeroportul internațional. Primul zbor spre casă, cel lung, a fost de data asta cu China Southern Airlines – aproape 11 ore până la Amsterdam cu temperatura dată la minim – așa de frig că tot am înghețat și cu 3 pături pe mine. Într-un final am ajuns în Olanda, acolo o escală scurtă și încă 3 ore mai târziu eram acasă. Aici închei serialul despre prima mea călătorie departe de casă, o excursie care mi-a dat curaj să descopăr și locurile mai îndepărtate ale lumii și care m-a făcut să îndrăgesc mult Asia.

Dimineața la autogară. Zeci de autobuze 919