Unde naiba e Myanmar? – Partea 1 – Drumul via Madrid și Beijing

Majoritatea vacanțelor pe care le-am făcut în ultimii ani nu au fost plănuite cu mult timp înainte. De multe ori s-a întâmplat să găsesc un zbor convenabil și să mă hotărăsc foarte spontan să merg într-un loc. Exact așa s-a întâmplat iarna trecută când căutând zboruri spre Noua Zeelandă cu Air China am găsit întâmplator un preț excelent în luna februarie spre Myanmar. Nu aveam planuri să ajung acolo dar m-am hotărât foarte repede să merg, mai ales că vremea în sudul Asiei era excelentă – peste 30 de grade, pe când la București era ger.

Zborul era un open-jaw (adică plecare dintr-un loc și sosire în altă parte). Se pleca din Madrid spre Yangon cu escală la Beijing iar întoarcerea de la Yangon era la Budapesta cu escală tot în China. Prețul, unul incredibil – doar 300 de euro. Aveam și escale lungi la Beijing și puteam astfel revedea orașul după 7 ani. Mai mult, tot atunci fusese lansată promoția cu zboruri de la 90 de euro de la Tarom de unde am luat tot un open-jaw București – Madrid și Budapesta – București la doar 90 de euro. Urma să ajung așadar în Myanmar plătind sub 400 de euro, de altfel un loc unde cu greu se pot găsi zboruri de la noi sub 8-9 sute de euro.

Prima reacție a multora când le-am povestit unde plec în vacanță a fost să mă întrebe “unde naiba e Myanmar?”. Foarte puțină lume a auzit de Myanmar și cu atât mai puțini au ajuns să o viziteze. Asta m-a fascinat cel mai mult. Era o destinație “off the beaten path” și una din cele mai exotice locații în care aveam să ajung. Myanmar se învecinează cu India, China și Thailanda, geografic fiind la limita dintre sub-continentul Indian și Asia de Sud-Est la poalele munților Himalaia. Statul a trecut printr-o perioadă lungă de izolare sub conducerea unei dictaturi dure militare însă de doar câțiva ani și-a ameliorat relațiile cu țările vecine și a început să își deschidă granițele pentru turiști. E una din puținele țări foarte frumoase ale lumii care nu au fost încă invadate de corporațiile occidentale și de turismul în masă.

Cetățenii romani au nevoie de viză pentru Myanmar, dar aceasta se obține online foarte ușor. Am completat pe site-ul guvernului un formular, am plătit o taxă de 50 de dolari și două zile mai târziu aveam viza pe mail. Hotelurile le-am rezervat de pe booking.com la preturi foarte mici. Aveam nevoie de zboruri locale și transferuri și am avut norocul să găsesc 3 băieți români care s-au mutat în Myanmar și au făcut o firmă de turism acolo. Ei m-au ajutat cu transportul. Aveam să văd o mulțime de locuri minunate dar despre Myanmar o să vă povestesc mai multe în părțile următoare, aici o să aflați cum am ajuns acolo.

Traseul cam întortocheat al călătoriei:

Era final de februarie și venise în sfârșit ziua plecării. Primul zbor era București – Madrid cu Tarom. Pentru că zborurile nu erau luate împreună am ales să plec la Madrid cu o zi înainte de zborul cu Air China ca să nu trebuiască să mă grăbesc foarte mult. Am luat o noapte de cazare în Las Rozas undeva la nord de Madrid și am închiriat o mașină pentru că mă gândeam să ajung la Segovia. Planurile mi s-au dat cumva peste cap pentru că în Spania am dat de o vreme urâtă cu temperaturi în jur de zero grade și o lapoviță care nu se mai termina. N-avea rost să conduc două ore până la Segovia (oraș aflat la munte) ca să mă plimb acolo prin frig și viscol.

Centrul Madridului era departe și nu aveam de gând să conduc prin ploaie și trafic. Am mers totuși până în apropiere la San Lorenzo, pentru a vizita El Escorial, marele palat al casei regale spaniole. Am condus cam jumătate de oră de la hotel iar după ce am parcat în apropiere de palat am dat de o ploaie torențială. Am fugit repede la intrarea în palat unde nu era nimeni la casa de bilete și am intrat imediat. Escorial e de obicei extrem de aglomerat cu turiști dar datorită vremii am putut să mă bucur de vizita la palat în liniște. Am mers într-un tur cu ghid în care eram doar 2 turiști și așa am putut beneficia de toate informațiile pe care voiam să le aflăm.

El Escorial este enorm iar vizita durează vreo 2 ore. Majoritatea camerelor sunt mari, sobre decorate cu picturi sau sculpturi. Principalele atracții din complex sunt Bazilica aflată în curtea interioară cu al ei dom uriaș, biblioteca regală decorată cu sculpturi în lemn și tapițerii care adăpostește zeci de mii de manuscrise vechi și nu în ultimul rând cripta regală unde sunt înmormântați regii Spaniei alături de familiile lor. Grădinile palatului sunt și ele deosebite însă n-am putut să le vizitez din pricina ploii care nu mai contenea. A fost totuși frumos că am putut vizita ceva în ziua aceea. Seara am petrecut-o la un Mall din apropierea hotelului unde am luat și cina.

Dimineața următoare am revenit cu mașina la aeroportul Barajas. Urma un zbor foarte lung spre Beijing – aproape 12 ore pe avion. Avionul Air China a fost destul de confortabil iar după ce am luat o gustare și am văzut un film am dormit dus până la aterizare.

Am aterizat la Beijing la 6 dimineața iar plecarea spre Myanmar era abia la 7 seara. Unii poate ar considera asta un disconfort dar pentru mine a fost o ocazie excelentă de a revedea China după 7 ani. De câțiva ani, China a eliminat necesitatea vizei (care de altfel nu se obține chiar foarte ușor) pentru escalele de până la 72 ore în marile orașe iar mie în convenea asta perfect. Plănuisem ziua din timp. Am decis să nu merg în oraș ci să merg spre nord la Marele Zid Chinezesc. Mai fusesem în trecut la Badaling, de care am povestit deja –

O săptămână la Beijing – Partea 3 – Dincolo de capitală. Marele zid și palatul de vară

De data asta urma să merg la celalalt loc renumit de pe zid, la Mutianyu la 100 de kilometri nord de capitală. Am găsit pe Tripadvisor un șofer cu recenzii foarte bune, Joe Qiao (http://www.joe-service.com/joe-service/joe-qiao), l-am sunat, mi-a confirmat că e disponibil și am rezervat o plimbare de o zi cu el. Între timp ne-am mai auzit pe WhatsApp și am stabilit traseul zilei. Mai întâi mergeam la Marele Zid, apoi la masa de prânz, iar apoi la Mormintele Ming aflate tot la nord de capitala pentru ca să revin la aeroport undeva pe la ora 3 și să am timp suficient pentru zborul următor. Cu totul m-a costat undeva pe la 100 de euro.

Harta turistică la nord de Beijing (de pe drben.net):

La aeroport am mers direct la ghișeul “Visa on arrival” unde nu mi s-a cerut decât rezervarea pentru zborul următor și destul de repede mi s-a permis accesul în țară. La sosiri mă aștepta deja șoferul meu. Joe nu a putut să ajungă pentru că a avut o problemă de ultim moment, dar m-a sunat cerându-și scuze garantându-mi pentru colegul lui. A fost ok cu noul șofer, un domn foarte amabil care chiar dacă nu vorbea engleză la fel de bine ca Joe, a reușit să înțeleagă tot ce l-am rugat (și asta e greu de găsit în China unde foarte puțini vorbesc limbi străine).

Drumul de la aeroport până la Mutianyu a durat ceva mai mult de o oră. Am sosit la Marele Zid chiar la ora deschiderii. Cum am ieșit din parcare am resimțit frigul pătrunzător. Erau 2 grade pe plus la Beijing dar din fericire era senin și la soare era chiar plăcut. Am mers la centrul pentru vizitatori de unde am cumpărat biletul de intrare la zid, transferul cu autocarul și urcarea cu telescaunul. Toate au costat 120 RMB (aproximativ 70 de lei).

Mai întâi am mers cu autocarul zece minute și apoi ne-am îmbarcat în telescaune. Am urcat până la peste 1000 de metri, pentru că zidul este construit pe crestele munților. De sus am regăsit o priveliște minunată peste dealurile din jur. Pentru că era senin se vedea până la zeci de kilometri depărtare.

Nu o să vă mai povestesc despre istoria Marelui Zid pentru că am făcut-o în articolul scris anterior, dar pot face o comparație între vizita la Badaling vara și cea la Mutianyu în mijlocul iernii. La ambele locații zidul este renovat și foarte bine întreținut. Peisajele sunt superbe, dar Mutianyu e ceva mai sus pe munte și se vede diferența de altitudine. Badaling este locul cel mai aglomerat, cu atât mai mult în mijlocul verii. Aglomerația de acolo ne-a afectat puțin experiența pentru că în unele locuri nu aveam loc să mergem efectiv pentru că erau prea mulți oameni. La fel gălăgie și zeci de turiști care voiau să facă poze cu noi. La Mutianyu am avut o vizită mult mai specială. Dimineața devreme când am intrat cred că eram pe zid vreo zece oameni în total, comparativ cu zecile de mii de la Badaling. E altă senzație să poți admira peisajele în liniște și chiar să poți face o fotografie fără sute de turiști în cadru. Probabil și pentru că am vizitat într-un moment cu mai putini turiști, pentru mine Mutianyu a rămas locul preferat.

Am mers kilometri buni pe zid. Am vrut să fac niște mișcare și am reușit să merg la ambele extremități accesibile de la Mutianyu. Poate părea ușor, dar nu e chiar așa pentru că pe alocuri zidul este extrem de abrupt și presupune ceva efort. La final, am preferat o altă opțiune de coborâre în locul telescaunului. De la Mutianyu se poate coborî cu o sanie cu roți pe un tobogan metalic. Este o experiență ce presupune ceva adrenalină pentru că se pot atinge viteze foarte mari. Eu am coborât ușor cu frâna trasă dar când au început să apară alții în spate n-am avut de ales și a trebuit să accelerez. Am ajuns în cele din urmă cu bine, câteva zeci de viraje mai târziu. Am mers apoi direct la masa de prânz unde din meniul cu poze (și nimic în engleză) am reușit să comand un pui kung pao și dim sum.

După masă am plecat mai departe cu mașina spre mormintele Ming. Acestea se află la vreo 50 de kilometri distanță de zid. E vorba de peste douăzeci de morminte ale împăraților Chinei împrăștiate într-o vale în districtul Changping. Am vizitat cel mai impozant monument, ansamblul de la Changling unde este mormântul primului împărat al dinastiei Ming. Este de fapt un ansamblu de temple și pavilioane, iar în ultima sală se află statuia împăratului. Mai apoi am mers în centrul orașului unde se află parcul Sacred Way (drumul sacru) unde pe o promenadă lungă se află de o parte și cealaltă statui masive ale animalelor sacre. Cam atât de la Ming tombs, despre care pot să vă spun că nu m-au impresionat foarte mult dar măcar pot spune că am ajuns și acolo.

Am plecat apoi spre aeroport, am dat și de ceva trafic dar chiar și așa am ajuns mai repede decât speram. Am ajuns acolo pe la ora 3 și mai aveam ore bune de așteptat până la zbor. Am pierdut vremea prin duty-free am mai ieșit pe afară și a trecut timpul. La lăsarea serii mă îmbarcam entuziasmat în zborul Air China prin Yangon. Gata cu hainele de iarnă, mergeam la căldură într-o țară despre care știam foarte puține. Până aici a fost doar drumul, urmează aventura mea prin Myanmar.

Am plecat cu Tarom de pe Otopeni