Turul Iordaniei – Partea 1 – Un vis împlinit, am fost la Petra

 

Mi se întâmplă deseori să fiu întrebat care sunt locurile unde îmi doresc cel mai mult să ajung. Sunt multe locuri la care am visat și sunt fericit că de-a lungul timpului am reușit deja să ajung la multe dintre ele. Petra este unul dintre ele, unde mi-am dorit de foarte mult timp să merg și din diverse motive nu am reușit. Am fost o dată aproape să ajung la Petra într-un concediu petrecut în Egipt dar nu am făcut-o pentru că excursia din Sinai era foarte obositoare. Anul acesta, într-o mini-vacanță de 1 mai am văzut Petra și mi-am îndeplinit acest vis. Locul m-a fascinat și a fost pe măsura așteptărilor mele.

Am zburat în Iordania cu Tarom împreună cu familia, zbor direct București – Amman, prins la super-oferta de 99 de euro. Am plătit pentru 4 persoane zbor dus-întors doar 380 de euro. Cam atât costă în mod normal un singur bilet. Am planificat un tur mai lung al Iordaniei, pentru că Petra nu este singurul loc deosebit. Am fost în cele cinci zile la Petra, am făcut safari prin deșertul roșu, am făcut plajă la Marea Roșie, am plutit pe marea Moartă și multe altele. Am reușit să facem un traseu chiar deosebit, acoperind cu mașina cele mai frumoase locuri ale țării.

A fost ceva mai dificil cu cazările, pentru că hotelurile din Iordania sunt foarte scumpe și ne-am dorit să stăm în condiții cât mai bune. După multe căutări am rezervat o noapte de cazare la Petra, două la Aqaba, una pe malul Mării Moarte și o ultimă noapte la Madaba înainte de zborul spre casă. Cam așa arăta traseul nostru:

traseu Iordania

Am fost în Iordania în luna mai, adică într-o perioadă bună de a vizita țara. Vara este de evitat pentru că temperaturile sunt extrem de calde, depășind lejer 40 de grade. Poate părea greu de crezut, dar iernile sunt și ele de evitat, temperaturile fiind mici, apărând chiar ninsori în zonele înalte. Perioada ideală este martie-aprilie sau octombrie-decembrie când este cald, dar suportabil. Noi am mers la începutul lui mai când începeau căldurile mari, dar în general am avut parte de temperaturi plăcute.

Nu știu de ce, dar înainte de plecare mai multe persoane mi-au spus dacă sunt sigur că vrem să mergem în Iordania, dacă nu este periculos. Sincer, nici nu se pune problema de așa ceva, Iordania este o țară dezvoltată și foarte sigură. Totuși se învecinează la nord cu Siria și Irak iar noi, din cauza situației refugiaților sirieni din nord dar și probabil din pricina acestor avertizări pe care le-am tot auzit, am decis să evităm complet zona de nord și am tăiat Jerash de pe listă.

După mai multe pregătiri, în ajunul zilei de 1 mai eram gata de vacanță. Tarom zboară de obicei spre Orientul Mijlociu noaptea. Zborul nostru la Amman decola la miezul nopții de pe Otopeni și ajungea în Iordania pe la 2:30 dimineața. Da, Iordania chiar așa aproape este, la doar 150 de minute distanță, mai aproape de București decât Paris, Londra sau Barcelona. Orarul Tarom era totuși puțin dificil, orele fiind destul de obositoare, dar și convenabil pentru că aveam o zi întreagă la dispoziție.

Hotărâsem să mergem direct la Petra de la aeroportul Queen Alia. Închirierea mașinii a fost și ea o decizie dificilă pentru că prețurile diferau foarte mult. La agențiile cunoscute, 5 zile cu o mașină economică treceau bine de 3-400 de euro dar la agențiile locale costul era de 2 ori mai mic. Citisem recenzii proaste, cum că mașinile sunt extrem de vechi, cum că se pot strica în mijlocul desertului sau că angajații rent-a-car de abia obișnuiesc să inventeze diverse daune pentru a stoarce bani de la turiști. Ce ne-a condus să alegem companiile locale mai ieftine a fost faptul că și Hertz sau Avis aveau reviewuri la fel de proaste în Iordania.

Nu era nici ora 3 și aterizasem în Iordania. Am dormit tun, fiind cu greu trezit de însoțitoarele de bord de la Tarom, două ore de somn fiind totuși prea puțin. Nu ne grăbeam chiar deloc pentru că nu voiam să plecăm la drum pe întuneric și n-am fost deloc deranjați de coada de la controlul pașapoartelor.

Viza de Iordania se poate primi la sosire pe aeroportul Queen Alia. Nu sunt necesare cine știe ce documente, e bine să aveți rezervările de cazare și biletul de întoarcere printate. Nouă nu ni s-a cerut nimic dar am văzut că alții erau verificați mai scrupulos, poate în funcție de naționalitate. Taxa de viză mi s-a părut foarte mare, 40 dinari iordanieni(JOD) adică 50 de euro. Nu se poate plăti decât în dinari și am fost astfel forțați să schimbăm valută în aeroport la un curs destul de prost. Se puteau scoate și bani de pe card, dar comisioanele erau chiar mai puțin avantajoase decât la exchange. E bine de știut că viza este gratuită dacă se intră în țară prin regiunea liberă Aqaba, dar și pentru grupuri mai mari de 5 persoane care merg în tur organizat de o agenție iordaniană. La noi nu era însă cazul.

După vreo jumătate de oră am trecut de control. Bagajele așteptau deja de ceva timp. Am ieșit din aeroport așteptând să vină cei de la rent-a-car cu mașina. Doar firmele internaționale au birou la Queen Alia, celelalte (precum Auto Nation de unde am închiriat noi) au birourile mai departe și turiștii sunt transportați de la aeroport la sediu. Nu am găsit pe nimeni așa că i-am contactat telefonic. Spre surprinderea mea, mi s-a spus că am fost așteptați cu o noapte în urmă și nu ajunsesem. Am verificat și chiar așa era, greșisem data sosirii. Probabil am încurcat zilele neținând cont că data plecării de acasă și a sosirii în Iordania erau diferite. Cei de la Auto Nation au fost totuși destul de amabili cât să ne păstreze mașina și după ce am așteptat cam 20 de minute, a venit un șofer cu mașina și ne-a dus la sediul firmei, la vreo 2 kilometri de aeroport. Rezervasem o mașină economică, iar cei de la agenție când au văzut că suntem patru și cu bagaje mari, ne-au spus că trebuie schimbată mașina pentru că nu vom avea loc. Le-am urmat sfatul și am făcut upgrade la o clasă superioară. Ne-a costat în total 180 JOD (rezervarea pe 6 zile, chiar dacă aveam nevoie doar de 5, era greșeala mea, iar cu tot cu suplimente – 5 dinari pe zi mașina mai mare și 7 dolari pe zi asigurarea completă). Cum ne așteptam, mașina pe care am primit-o era destul de veche și nu tocmai curată, dar până la final nu am avut nicio problemă cu ea. Era un Hyundai model local cu vreo 50.000 de kilometri la bord.

Am mai băut o cafea, am mai aranjat bagajele, am făcut plinul de benzină și pe la 6 când s-a luminat eram gata de drum. Am condus 3 ore până la Petra pe Desert Highway.  Limitele de viteză în Iordania sunt 120 km/h pe autostrăzi, 80 pe alte drumuri și 60 km/h în localități. Drumul nu era tocmai o autostradă la standarde europene, dar era în general bun. Singura problemă pentru mine au fost camioanele supraîncărcate care apăreau de nicăieri și mergeau foarte încet și hopurile înalte de la intrările în localități, care neobservate puteau afecta serios suspensiile sau măcar să ofere o zguduială zdravănă pasagerilor. Mașinile de poliție și camerele radar se întâlnesc destul de des și e cel mai bine să se respecte viteza legală pentru că amenzile sunt usturătoare. Oricum, drumul nu prea permite viteze mari.

 

La drum pe autostrada deșertului

DSC02763

Mașina noastră, nu tocmai ultimul răcnet. A fost ok până la urmă.

DSC03273

Peisajul deșertic se schimbă aproape de Wadi Musa

DSC02767

Vederea panoramică spre Petra

DSC02773

Orașul turistic Wadi Musa

DSC03259

Petra Moon Hotel

DSC02791

Pe la nouă fără ceva eram deja la Wadi Musa, localitatea turistică de la marginea Petrei. La hotel, cei de la recepție au fost extrem de amabili și ne-au cazat la acea oră matinală chiar dacă check-in se făcea doar după ora 2. Am stat la Petra Moon Hotel, aș spune cel mai bun hotel din Wadi Musa, singurul comparabil fiind Petra Movenpick care are însă prețuri de 3 ori mai mari. Al nostru era un hotel de patru stele, cu camere mari și spațioase, o terasă superbă cu piscină pe acoperiș și vederi din camere spre Petra, a cărei intrare se află la 2 minute de mers pe jos. De afară nu hotelul nu pare cine știe ce, dar înauntru este excepțional. Am plătit la Petra Moon 8o JOD pentru o cameră dublă cu mic-dejun. După un duș și puțină odihnă, am servit micul dejun și eram gata de momentul mult așteptat, vizita la Petra.

Am spus despre prețurile mari din Iordania. Dinarul iordanian are o paritate foarte mare (5,6 lei la dinar) și poate că cifrele nu sună așa mari dar de fapt sunt. Ei bine, biletul de intrare la Petra e cel mai scump bilet care l-am plătit pentru a intra undeva. Biletul de intrare a costat 50 de JOD pentru o zi adică 280 de lei (este necesar pașaportul pentru verificarea naționalității și a vizei). Un bilet pe două zile costă 55 de JOD sau 60 pe 3 zile. De asemenea, pentru turiștii care nu au viza plătită (cei intrați prin Aqaba) un bilet costă 90 de JOD. Incredibil este că pentru iordanieni un bilet costă 1 dinar! E de înțeles că veniturile din turism sunt foarte importante pentru Iordania, dar sumele mi se par totuși exagerate. Mai mult, cu excepția hotelurilor nu am putut plăti cu cardul nicăieri, nici chiar la Petra unde “tocmai se stricase pos-ul”, o poveste pe care am auzit-o de mai multe ori în turul nostru. Am trecut și peste inconvenientul acesta și am intrat în sit.

Locul în care se află Petra e unul extrem de strategic ascuns de munți înalți și abrupți în mijlocul desertului. Primele informații despre acest loc datează de acum peste 3 mii de ani când se atestă în manuscrisele de la Marea Moartă ca edomiții și-au stabilit capitala acolo. Undeva în secolul 4 înaintea erei noastre, aceștia au fost alungați de un trib din nordul Arabiei, nabateenii. Civilizația antică a nabateenilor a prosperat extraordinar datorită comerțului iar timp de două sute de ani în preajma anului 0 au dezvoltat o capitală măreață la Petra. Au apărut aici construcții gigantice impresionante, palate și morminte monumentale. Poate cea mai mare realizare tehnologică de la Petra a fost sistemul de conducte și cisterne care aducea apă de la mare depărtare, suficientă pentru nevoile unui oraș de 100.000 de locuitori într-un loc în care nu plouă mai mult de câteva zile pe an. Numele vine din greacă, însemnând piatră, un nume logic ținând cont că întregul oraș a fost săpat în stâncă. Alt nume sub care este cunoscut mai ales în tradiția creștină este Wadi Musa, adică Valea lui Moise, fiind locul unde Moise a făcut apa să țâșnească din stâncă și unde s-ar afla mormântul lui Miriam. Numele de Wadi Musa este încă păstrat de localitatea din apropiere de sit.

Nabateeni au fost cuceriți de romani în anul 106, iar de atunci nu se știe ce s-a întâmplat cu ei, dispărând în negura istoriei. Se spune că nabateeni au părăsit orașul în urma unui cutremur devastator care a distrus sistemul de alimentare cu apă. Petra a rămas în legendă ca un mare centru al lumii antice fiind considerat distrus în cultura vestică. A fost redescoperită de elvețianul J.L. Burckhardt în 1812 și a devenit atunci faimoasă în întreaga lume. Asta cu toate că beduinii și conducătorii arabi au știut dintotdeauna de loc, făcând pelerinaje aici și încercând în același timp să păstreze secretul existenței sale. Petra face parte din patrimoniul UNESCO și recent a fost inclus fără drept de apel printre cele 7 noi minuni ale lumii.

Pentru mine Petra însemna acea imagine minunată a trezoreriei săpată în stâncă și coridorul îngust de acces. Îmi imaginam totuși un loc destul de restrâns ca suprafață. Am descoperit altceva la fața locului, un oraș gigantic prin care am mers foarte mulți kilometri. Harta Petra:

Harta_Petra

De la centrul de vizitatori se merge cam un kilometru până la intrarea în Siq trecând pe lângă mai multe temple sculptate în piatră dar și printre călăreți agasanți care te îndeamnă să mergi gratuit cu trăsura până la ruine. Plimbarea chiar ar trebui să fie gratuită, carele fiind cumpărate de Ministerul Turismului și teoretic inclusă în biletul de intrare, dar aceștia cer destul de agresiv bacșișuri (de 10-15 JOD de persoană!)  pe care turiștii nu au ce face decât să le plătească. I-am ignorat și am mers mai departe.

Siq este pasajul îngust care permite accesul la Petra, de altfel singura cale de acces. Pasajul este încadrat de pereți înalți, rotunjiți de scurgerea apei și pictați de vânt în diverse nuanțe de roșu. Lățimea culoarului din Siq nu depășește 4-5 metri, pe alocuri fiind îngustat așa mult încât oamenii trebuie să se dea deoparte pentru a face loc unei trăsuri grăbite. Îmi imaginam că pasajul are cel mult o sută de metri, și nu mică mi-a fost surprinderea când am aflat că are 1,2 kilometri. După un drum lung și niște imagini superbe văzute, se sfârșește Siq-ul și se vede ca printr-o trecere mistică în altă lume, cladirea Trezoreriei (The Treasury).

Trezoreria (Al Kazneh în arabă) este cea mai recunoscută imagine de la Petra și probabil monumentul cel mai bine păstrat dintre toate. A fost construită în secolul 1 î.Hr. ca mausoleu-criptă în timpul domniei lui Aretas IV. I se spune trezorerie datorită legendelor cu bandiți despre care se credea că și-ar fi ascuns comoara în urna din fațada clădirii. Am dat de o mare aglomerație în fața mausoleului, zeci de turiști încercând să facă poze cât mai frumoase dar și localnici care vindeau suveniruri sau care ofereau plimbări pe cămilă (din nou la prețuri exorbitante).

Incredibil este că dincolo de trezorerie se deschide o vale largă cu un oraș întreg sculptat în piatră. Există la Petra sute de morminte asemenea, ce e drept nu sunt în stare la fel de bună, imaginile sunt însă fantastice. Mai departe se află mausoleele vechilor regi nabateeni, un amfiteatru, mai multe temple impresionante și palate sculptate în stâncă. Am mai mers încă doi kilometri până se închide valea largă. Căldura era sufocantă, peste 34 de grade la ora prânzului și un aer extrem de uscat. Venisem cu mai multe sticle de apă la noi dar și acelea s-au terminat la un moment dat. A trebuit să cumpărăm de la vânzătorii ambulanți, care se găsesc la tot pasul dar pur și simplu jefuiesc turiștii străini. Unii vând o sticlă mică de apă chiar și cu 5-6 JOD (25-30 de lei! asta chiar dacă afară o sticlă costă 0,20 JOD). A trebuit totuși să cumpărăm ca să ne hidratăm, dar am negociat înainte ca să plătim ceva mai rezonabil. În capătul văii se află restaurantul Movenpick de unde începe poteca spre vârful Ad-Deir(mănăstire în arabă).

Mănăstirea este locul cel mai dificil de ajuns la Petra. Dacă până aici am mers mai mulți kilometri dar pe plat, spre Ad-Deir se urcă serios. Eram extenuați dar nu se putea să venim la Petra să nu ajungem și acolo. După o pauză mai lungă, ne-am mai revenit și am început urcarea. Am făcut cam 40 de minute până în vârf, mergând pe o potecă amenajată și scări abrupte. Chiar și aici există un mijloc de transport, cu măgărușii. Este la fel de scump, ca și celelalte dar a fost prima oară când ne-am gândit serios să apelăm la ei pentru că nu mai aveam multă energie. Când am văzut totuși cum sunt tratați sărmanii măgăruși și cum sunt loviți am zis pas, ne descurcăm singuri. Am ajuns în vârf sleiți de puteri dar imaginea magică a mănăstirii săpate în stâncă ne-a reîncărcat parcă brusc de energie. Locul e fantastic, cel puțin la fel de frumos ca Trezoreria, dar mai special pentru că mult mai puțini turiști ajung acolo. Am luat loc la o terasă amenajată chiar în fața Mănăstirii unde timp de vreo oră ne-am recules admirând priveliștea de vis. După ce ne-am răcorit am plecat din nou la drum, iar o oră mai târziu am ajuns din nou la Siq. Era amurg și sub lumina soarelui la apus am observat că întreg canionul avea altă culoare cu nuanțe care nu semănau de loc cu cele care le-am văzut când soarele era sus pe cer.

Am ajuns apoi la hotel unde nu ne-am mai mișcat din cameră. La Petra se organizează și un spectacol de sunet și lumini noaptea, chiar în fața trezoreriei dar nu am mai fost în stare să mergem. Eram după o noapte cu două ore de somn, 3 ore de condus și o grămadă de kilometri parcurși prin căldura. Am dormit dus până ziua următoare.

Voi continua mai departe în părțile următoare cu locurile frumoase pe care le-am întâlnit prin Iordania. Despre Petra pot spune că așteptarea a meritat și că a fost atât de frumos pe cât mă așteptam eu. Este sigur unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată. Partea mai neplăcută a fost legată de sumele fabuloase care se cer, de la biletul de intrare la băuturile răcoritoare și suveniruri sau modul deranjat în care sunt tratate animalele de beduini. Trecând totuși peste asta Petra este unul din acele locuri care trebuie văzute măcar o dată în viață.

 

Intrarea la Petra

DSC02805

Trăsurile duc turiștii la Trezorerie gratis… de fapt nu.

DSC02822

Temple săpate în stâncă se văd încă de la intrare

DSC02828

Valea se îngustează dintr-o dată

DSC02847

și începe misticul Siq

DSC02858

Imagini splendide

DSC02875

DSC02921

DSC02944

DSC02915

DSCN6204

Beduini deranjanți strigă să li se facă loc

DSC02923

Deodată canionul se încheie și se vede imaginea mult așteptată

DSC02957

Trezoreria

DSC02958

De aici nu se mai fac plimbări cu cai, ci cu cămila

DSC02961

A zâmbit și ea la poză 🙂

DSC03005

De aici se deschide un mare oraș

DSC03022

DSCN6167

DSCN6171

Culori incredibile

DSC03116

Amfiteatrul

DSC03066

O mulțime de pietre te invită la cățărat

DSC03080

Beduini printre temple

DSC03105

Mai obosesc și ele

DSC03142

Orașul văzut de sus

DSC03124

Case săpate în piatră

DSC03130

Restaurantul Movenpick

DSC03136

La baza urcării așteaptă măgărușii

DSC03134

Drumul spre Ad-Deir

DSC03216

DSC03209

DSC03205

DSC03188

Am ajuns!

DSC03162

Mănăstirea

DSC03164

Ne-a vizitat și o turmă de capre

DSC03171

Ne-am reîncărcat bateriile la terasă și am plecat din nou la drum

DSC03184

Culorile sunt diferite la amurg

DSC03225

Intrarea în Siq

DSC03229

1 thought on “Turul Iordaniei – Partea 1 – Un vis împlinit, am fost la Petra”

Leave a Reply