Unde naiba e Myanmar? – Partea 6 – Magia lacului Inle

Ultimul loc pe care l-am vizitat în Myanmar a fost lacul Inle. Se poate spune și că am lăsat ce e mai bun la sfârșit pentru că oamenii și locurile pe care le-am văzut m-au impresionat foarte mult. Inle chiar este un loc magic dar până acolo o să încep prin a vă povesti cum am ajuns și ceva detalii despre zborurile interne din Myanmar cu care rămăsesem dator.

Din Bagan am plecat cu un zbor matinal, din nou cu Air KBZ, una din cele mai ok companii locale. Pe la 8 dimineața am fost luat de la hotel cu mașina și am ajuns la micul aeroport din Bagan. Ca să vă faceți o idee, vechiul aeroport Băneasa e mare în comparație. Seamănă mai degrabă cu o gară dintr-un orășel mic. Procesul de îmbarcare e și el neobișnuit. Se merge la ghișeul de check-in, în cazul meu la KBZ (de fapt sunt mai multe mese cu simbolurile fiecărei companii), se prezintă obligatoriu voucher-ul cu rezervarea și pașaportul iar dacă totul e ok veți primit tichetul de îmbarcare scris de mână și un sticker colorat cu logo-ul companiei care trebuie lipit în piept. Între timp apare alt angajat care pleacă cu bagajul la cantar. Dacă greutatea este între limite, revine cu o stampilă “OK” pe cartea de îmbarcare și pleacă mai departe cu bagajul în spinare.

Controlul de securitate e după noroc, poate fi strict sau deloc. Am văzut cum un grup de turiști au trecut prin detectorul de metale care piuia în toate felurile și nimeni nu i-a întrebat de vorbă, am prins altădată coadă și un polițist simpatic m-a invitat să trec pe lângă control (adică n-am fost verificat deloc) dar am văzut și cum alți pasageri erau duși în camere private pentru un control detaliat al bagajelor. Din fericire Myanmar nu are probleme de siguranță și nici nu s-a auzit de terorism pe acolo.

Zona de așteptare e și ea ceva nemaivăzut. Rareori există afișaje electronice. De obicei zborurile se anunță printr-o foaie scrisă care se lipește cu scoci deasupra ușii de îmbarcare. Când începe boarding-ul un angajat începe să strige de la poartă. Dacă cineva întârzie, un alt angajat face ture prin sală verificând ecusoanele din piept ale pasagerilor. Dacă cineva rămâne pe-acolo nu-i mare supărare. Majoritatea companiilor folosesc avioanele ca un fel de rată făcând zilnic un tur al tării. Spre exemplu, KBZ zboară ruta Yangon – Mandalay – Nyaung U – Heho – Thandwe – Yangon. Dacă vrei să zbori cu acea rută pentru Yangon – Heho de exemplu, faci 2 escale. E drept zborurile sunt scurte, toate sub o oră.

Harta zborurilor Air KBZ:

La aeroportul din Bagan am dat peste o priveliște unică. Am găsit un grup mare de copii, fete și băieți, îmbrăcați în costume tradiționale. Ei erau “comitetul de primire” pentru o vizită foarte importantă care urma. N-am înțeles foarte bine, cred că era vorba de un ministru sau chiar de președinte care veneau să viziteze Bagan-ul. Afară la porți un grup entuziast de soldați întindeau covorul rosu. S-a anunțat în aeroportul că vor fi întârzieri datorită sosirii VIP dar din fericire zborul meu a decolat la timp înainte să aterizeze avionul oficial.

30 de minute mai târziu aterizam la Heho, un aeroport și mai mic decât cel din Bagan. Este vorba de fapt de o fostă bază militară folosită în prezent ca punct de sosire pentru turiștii care vizitează lacul Inle. De la Heho am luat un taxi și am mers o oră și ceva trecând peste dealuri și apoi printre câmpuri cu orezării.

Există două locații de cazare la Inle, prima este în orășelul turistic Nyaung Shwe de unde pleacă principalul canal navigabil spre lac, iar a doua, ceva mai exotică este la unul din resorturile sau pensiunile de pe lac, ceva similar cu resorturile din Maldive dar mult mai autentic. Prima variantă mi s-a părut mai potrivită pentru că nu voiam să fiu izolat și să depind de o barcă pentru a ajunge oriunde. Așadar m-am cazat la un hotel de 3 stele din centrul Nyaung Shwe, unde am plătit 35 de dolari pe noapte.

Am sosit la hotel pe la ora prânzului. Voiam să fac o plimbare pe lac, dar era mult prea cald afară. Am mers la pontonul din apropiere să închiriez o barcă dar le-am spus că pot pleca doar câteva ore mai târziu să se facă mai răcoare. Am dat pe excursie doar 15 dolari pentru un traseu în sudul lacului de câteva ore incluzând vreo 5 opriri și la final apusul pe lac.

După ce m-am odihnit puțin în cameră cu AC-ul dat la maxim, am mers la barcă pentru a pleca la drum. Era ora 3 și ghidul meu era destul de panicat că nu o să avem suficient timp. M-am instalat pe barca lungă de 5 metri pe scaun și am plecat în trombă la drum pentru a recupera din timp. Am mers mai întâi pe canalul care pleacă din Nyaung Shwe depășind în mare viteză alte bărci. După vreo zece minute se deschide lacul în toată splendoarea lui. E un peisaj fantastic cu munții care înconjoară apa, cu case construite pe piloni și o mulțime de bărci cu pescari.

Pescarii și-au făcut o pasiune din a face poze cat mai extravagante pentru turiști. Ei chiar stau la pescuit dar se bucură și de mici atenții de la străinii pentru care pozează. Cea mai comună fotografie la Inle este aceea a unui pescar care stă într-un picior în vârful bărcii într-un echilibru greu de imaginat, precum cea care am ales-o mai sus. Lacul este întins dar nu este de loc adânc, are maxim 1-2 metri adâncime. Asta permite o metodă de pescuit mai inedită. Pescarii urmăresc peștii în apă cu privirea, iar la momentul potrivit aruncă o plasă conică întărită cu bambus care capturează peștele pe fundul lacului. O dată capturat, înfig o suliță printr-un orificiu din partea superioară și scot peștii la suprafață. Un alt aspect inedit pe Inle, este modul în care pescarii știu să vâslească cu picioarele, fie folosind vâslele bărcii fie direct cu tălpile.

Harta lacului Inle

Lacul Inle este împărțit în două secțiuni – lacul de nord și lacul de sud legate printr-un canal lung de câțiva zeci de kilometri. Pentru a ajunge la lacul sudic, drumul este foarte lung, durează 2-3 ore și nu aveam timp de asta. Din fericire, majoritatea atracțiilor sunt pe lacul nordic la o distanță rezonabilă de Nyaung Shwe. Cel mai îndepărtat loc unde am ajuns în prima zi a fost satul Indein situat în extremitatea de sud-vest a secțiunii de nord. După ce am străbătut întinderea mare de apă am continuat drumul pe un canal mai îngust. Mi s-a părut fascinant să descopăr numeroasele baraje de lemn de pe drum. Acestea sunt construite pentru a permite navigația exclusiv cu aceste bărci lungi având doar o deschizătură îngustă în mijloc. La fel de fascinant mi s-a părut și îndemânarea cu care “șoferul” meu naviga barca prin porțile înguste fără să încetinească.

La Indein m-am dat prima oară jos de pe barcă. Printre câțiva săteni care se uitau cu mare mirare la mine, copii care mă trăgeau de haine și tot felul de animale prin sat am avut prima oară o senzație de teamă prin Myanmar, chiar puteam să zic “Dar unde naiba am ajuns!?”. Mi-am făcut totuși curaj și am luat-o la pas prin sat. Am urcat mai întâi pe dealuri unde se află templul antic din Indein cu stupe vechi de multe sute de ani. Din vârful dealului se văd priveliști frumoase ale lacului și satelor din jur. Am revenit apoi pentru a merge la marea mănăstire situată la marginea satului pe un alt deal. Am urcat vreo 1000 de scări pentru a ajunge la mănăstire printre multe tarabe de negustori închise (valul de turiști vine mai mult dimineața la Indein, eu ajunsesem târziu). Sus am dat de un loc chiar deosebit cu sute de stupe aurite care creează niște imagini unice. Tradiția locală cere ca fiecare familie să înalte o asemenea stupă iar cu cât averea familiei e mai mare, cu atât stupa trebuie să fie mai înaltă sau mai frumos decorată. Să nu credeți că localnicii sunt foarte bogați, dar au obiceiul de a își da cea mai mare parte din agonisire la temple. Stupele sunt și un mod de a le reaminti de cei morți, pentru că nu există morminte în Myanmar, cadavrele fiind incinerate în urma unei ceremonii complexe.

Am revenit apoi la barcă și am făcut cale întoarsă spre lac. Pe canale am descoperit altă lume. Turiștii plecaseră, se lăsa seara iar sătenii ieșeau la râu la scăldat sau la spălat rufele. Am trecut prin câteva sate lacustre extraordinar de frumoase cu case construite pe piloni înalți care mai de care mai deosebite. Toate casele au mai multe bărci la ponton și toată familia vâslește, de la copii de 4-5 ani până la bătrâni de peste 90. E o lume unică cum n-am mai văzut pe nicăieri.

Cel mai impresionant mi s-au părut grădinile de legume plutitoare. Sunt hectare întregi de grădini de roșii, ceapă, salată verde, dovlecei și multe altele. Grădinile sunt amenajate folosind bete lungi de bambus, pânză și mâl de pe fundul lacului permițând plantaților de legume să plutească. Este extraordinar câtă muncă este necesară pentru a le întreține dar oamenii de pe Inle sunt foarte harnici, iar produsele lor agricole sunt cele mai renumite din Myanmar.

Prin sate am mai oprit la mai multe ateliere sau magazine pentru turiști. Am oprit prima dată la o mică afacere de familie de fabricare a mătăsii. Nu este orice mătase ci una făcută manual din miezul tulpinii de lotus. Am observat cu uimire procesul migălos de fabricație dar n-am cumpărat nimic pentru că preturile erau astronomice. Am mers apoi la un atelier unde se fabricau trabucuri manual. Erau fie trabucuri din foi de tutun, fie țigări din cheroot, o plantă locală care creste pe Inle cu o aromă destul de ciudată. Fumatul sau mestecatul frunzelor de cheroot sunt o traditie națională în Myanmar unde țigările internaționale nu sunt mai deloc căutate.

Al treilea atelier unde am oprit a fost unul mult mai ciudat. Era o mică fabrică de țesături, dar atracția era alta. Acolo lucrează mai multe femei din tribul Kayan – femeile cu gât lung. Tribul Kayan locuiește în sudul statului Shan (din care face parte Inle) și sunt renumiți pentru mai multe tradiții neobișnuite, inclusiv aceea a femeilor de a purta inele groase de metal pentru a le lungi gâturile. Fetele poartă aceste inele de la vârsta de 5 ani iar cu creșterea în vârstă se adaugă tot mai multe cercuri, iar de la un timp ele nu își mai pot susține capul singure, practic nu pot trăi fără acele inele. Am avut ocazia să ridic inele și am fost șocat de cât sunt de grele – au între 15 și 25 de kilograme. Mi-a fost o milă groaznică de sărmanele femei aduse parcă precum niște exponate la zoo pentru turiști. Le-am împărțit la fiecare mai mulți bani și am dat și patronului țesătoriei în speranța că nu îi va lua el pe toți.

Venea apusul și trebuia să plecăm mai departe – nu se poate o plimbare în Myanmar fără apus. Am mers până în mijlocul lacului și am urmărit cum soarele coboară peste munții înalți din depărtare. Tot auzisem de țânțarii de la Inle dar până atunci nu văzusem niciunul. Din secunda în care soarele a dispărut a început invazia – milioane de țânțari au apărut din toate direcțiile. Cu tot Autanul tropical din dotare n-am avut cum să scap de ei așa că a trebuit să plecăm din nou în mare viteză înapoi spre Nyaung Shwe. Mai aveam de stat încă o zi în Myanmar.

Dimineața la aeroportul din Bagan