Aventură în America de Sud – Partea 2 – Cascada Iguacu

Cascada Iguacu se află pe râul omonim, pe granița dintre Argentina și Brazilia. Este una dintre cele mai mari cascade din lume și poate cea mai spectaculoasă. Se spune că atunci când Eleanor Roosevelt, prima doamna a SUA, a vizitat Iguacu a exclamat „Poor Niagara!”.

În apropiere se află 3 orașe, Foz do Iguacu, un oraș măricel în Brazilia, Puerto Iguazu, un mic orășel turistic în Argentina și Ciudad del Este, un important centru comercial în Paraguay, deci zona este o intersecție a trei țări. Tot în apropiere se află barajul Itaipu o hidrocentrală care alimentează cu energie multe orașe ale Americi de Sud.

Așadar, ne-am îmbarcat cu un zbor al companiei GOL către Foz de Iguacu, pe partea braziliană. M-am interesat din timp încercând să mă decid care parte a cascadei ar trebui vizitată (argentiniană sau braziliană). Luând sfaturile mai multor review-uri am hotărât să le vizităm pe ambele pentru că sunt foarte diferite ca experiență. Bine am făcut, pentru ca așa a fost. Timpul totuși era foarte scurt, am ajuns la prânz și urma să plecăm seara a doua zi tot din aeroportul brazilian. Am hotărât să vedem partea braziliana în prima zi, să ne cazăm în Argentina și pentru a câștiga timp să închiriem o mașină.

Zis și făcut. La aeroport aveam o rezervare deja și ne aștepta o mașină. Am primit un VW Gol (nu este o greșeală de tipar, nu era un Golf și nici nu avea vreo legătură cu compania aeriana). Mașina avea totuși un nume foarte potrivit, pentru că nu avea AC, servo, închidere centralizată sau orice altă minimă opțiune. În schimb era nouă și avea un motor 1.2 funcțional. 🙂

Am mers mai întâi să vizităm partea braziliană a cascadei. Se spune că de aici se poate vedea cu adevărat amploarea și dimensiunea cascadei. După ce am lăsat mașina în parcarea parcului național am fost preluați de un autocar electric ce ne-a transportat ultimii 10 km. Mașinile nu au voie să treacă de limita parcului. Încă nu se vedea cascada, mergem însă câțiva zeci de metri și rămânem cu gura căscată. După minute bune de uimire, admirând miile de curgeri de apă care se văd pretutindeni, ne deblocăm și ne alăturăm la poze mulțimii de turiști.

Din centrul parcului sunt mai multe drumuri care duc către mijlocul cascadei – numit Garganta del Diablo (Gâtul diavolului). După vreo 30 minute de mers cu multe opriri pentru priveliști superbe, am ajuns jos la puntea construită în mijlocul cascadei principale, sub Garganta. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât zgomotul apei devenea mai asurzitor și la fel parcă „ploua” din ce în ce mai des. În apropiere de punte, am cumpărat pelerine de ploaie – pentru că altfel nu mai puteam avansa și cu greu am reușit să ajungem în capătul punții în mijlocul cascadei. Nu am prins niciodată un uragan sau o furtună tropicală dar cred că senzația nu este foarte diferită de cea de sub Garganta del Diablo 🙂

Înapoi la mașină spre Argentina. Știam că cele doua țări sunt despărțite de râul Iguazu dar nu mică ne-a fost mirarea când nu ne oprește nimeni la vamă. Asemănător cu spațiul Schengen în America de Sud exista spațiul economic Mercosur din care cele două țări fac parte. În multe vămi controalele sunt destul de superficiale sau inexistente precum la Iguazu. Am făcut totuși drumul întors din siguranță pentru că în caz ca am fi fost opriți la întoarcere a doua zi puteam fi amendați ca „non-comunitari” că nu avem stampile în pașaport. Cu problema asta rezolvată ne-am îndreptat spre hotelul din Puerto Iguazu nu înainte de o vizita la duty free lângă vama. Un loc cu prețuri cu adevărat mici! Seara, a urmat un moment foarte așteptat de mine – o cina la o „churrascaria” argentiniană veritabilă (în traducere libera, o „fripturerie”) un loc unde se fac la grătar toate specialitățile locale din vită și nu numai. Am ales un restaurant central pentru muzică live foarte buna. Preturi cam piperate dar merita când se aude „El condor pasa”, mâncarea este nelimitată, iar pe grătar se pune orice dorești. 🙂

A doua zi dimineață am mers să vedem cealaltă parte a cascadei. Partea argentiniana este într-adevăr foarte diferită. Dacă în prima zi am avut o privire de ansamblu, aici ne aflam în mijlocul naturii. Poteci suspendate gândite cu mult respect pentru mediul din jur formează drumuri diferite care te apropie de toate zonele pitorești ale cascadei. Un tren te plimbă intre începuturile diferitelor poteci (paseo inferior – pe marginea cascadelor, paseo superior – pe malul râului, paseo Garganta – un pod lung peste apele calme până în vârful „uraganului” dar și paseo isla martin – insula dintre țări unde se ajunge doar cu barca).

Aici nu e numai o cascada, e o gradina botanica și un zoo în același timp. De la intrare, zeci de coati te întâmpină cu mare pofta de mâncare. Un coati este un animal de dimensiunea unui câine, cu cap de bursuc, coadă de maimuță, și gheare de urs. Niște poze sunt mai jos. Sunt foarte prietenoși dar și hoți de mâncare pricepuți cu antecedente în zgâriatul turiștilor. Dar nu sunt numai coati – sunt maimuțe, pasări de toate culorile, fluturi mai mari de cât am văzut vreodată, pești uriași și chiar crocodili. Flora este pe măsura – orhidee, copaci uriași și plante luxuriante sunt la tot pasul.

Nu mai aveam mult până ce trebuia să ne întoarcem la aeroport și eram în criză de timp dar tot am hotărât să stăm să vedem toate traseele. E prea frumos aici, avioane sunt destule. Iguacu o să îmi rămână mereu unul în suflet ca unul din cele le-am văzut vreodată. După plecare, trecem imediat prin vama (doar suntem ok cu actele) și după o factura umflată la car rental prindem și am prins la limită și avionul. Urma zborul de 2 ore spre Rio.

Pentru că pozele nu fac dreptate unui loc atât de frumos va invit să vedeți un film mai jos.