Aventură în America de Sud – Partea 3 – În sfârșit, am ajuns la Rio!

De multe ori sunt întrebat care este orașul meu preferat. E o întrebare dificilă, pentru că fiecare loc are ceva aparte. Dacă ar fi totuși să aleg unul, acela ar fi Rio de Janeiro. Am vizitat foarte multe orașe importante ale lumii și îmi vine greu să cred că ar putea exista unul în care nu am ajuns și care să fie mai frumos decât acesta. Rio de Janeiro este cel mai frumos oraș din lume!

Am vizitat Rio în luna mai, adică la începutul iernii. Din fericire, aici iarna aproape că nu există, iar vremea a fost superbă. Mult soare, temperaturi de 28–30 de grade Celsius ziua și minimum 20 de grade noaptea, iar apa era numai bună pentru o baie. În plus, fiind „iarnă”, nu era nebunia de turiști din sezonul de vârf și am putut să ne bucurăm cu adevărat de tot ce are orașul de oferit, fără prea multă aglomerație.

Am rezervat un hotel cât mai aproape de plajă, Hotel Copacabana Mar, pe care îl recomand din toată inima. În Rio, prețurile crescuseră mult în ultimii ani, pe măsură ce se apropiau Jocurile Olimpice și Campionatul Mondial de Fotbal. Era foarte greu să găsești un hotel la prețuri comparabile cu cele din vestul Europei. De fapt, în Rio, tarifele erau chiar mult mai mari.

Am ajuns seara târziu și am luat un taxi până la hotel. Dimineața, nu mai aveam răbdare să ieșim. Până atunci avuseserăm parte de vreme caldă, dar cerul fusese mai mereu înnorat. În Rio, în schimb, norii erau o raritate. Pe o asemenea vreme, ce altceva poți să faci decât să mergi la plajă? Și nu oriunde, ci, evident, la Copacabana!

În orașul acesta, momentele în care am rămas cu gura căscată au fost atât de dese, încât aproape deveniseră ceva normal. Plaja Copacabana nu a făcut excepție. Nici nu avea cum! Apa era caldă, valurile mari, soarele strălucea pe cer, iar nisipul era incredibil de fin. Totul era curat și ordonat și, deși pe plajă erau mulți vânzători, aceștia nu erau insistenți și nu îți stricau cu nimic relaxarea.

Valurile erau foarte mari, ideale pentru surfing. Unul dintre sporturile preferate ale localnicilor părea să fie, însă, aruncatul în valuri. Mai exact, oamenii așteptau un val mare, de unul-doi metri, și se aruncau în el, lăsându-se purtați până pe nisip. Am încercat și eu de câteva ori și, în general, am scăpat întreg! 🙂

Trebuie spus ceva și despre locuitorii din Rio. Sunt fericiți. Pur și simplu. Oamenii cântă pe stradă, dansează și fac mult sport. Sunt prietenoși, indiferent de statutul social, avere sau rasă. Samba nu este doar un gen muzical, ci un mod de viață. De la recepționera care fredona lambada în timp ce ne făcea cazarea până la cerșetorul care a început să danseze samba după ce i-am dat un bănuț, toți păreau să adere la acest stil de viață. E ușor de înțeles, totuși: când ai un asemenea peisaj în fiecare zi în fața ochilor și parte de vreme caldă aproape tot anul, parcă nu ai cum să fii altfel.

După plajă, am mers să vedem stadionul Maracanã. Se apropia de final perioada îndelungată de reconstrucție prin care trecuse și urma ca, peste câteva săptămâni, să fie inaugurat cu un meci amical între Brazilia și Anglia. După renovare, nu mai era cel mai mare stadion din lume. În 1950, la finala Campionatului Mondial dintre Brazilia și Uruguay, se spune că au fost prezenți aproximativ 200.000 de spectatori! Acum, capacitatea era de sub 100.000 de locuri, dar stadionul devenise unul modern și urma să găzduiască finala Campionatului Mondial din 2014.

Mai departe, am luat metroul spre Corcovado. Merită menționat că metroul din Rio, cu un traseu influențat de relieful dificil al orașului, arăta excelent, fiind renovat recent, și era în același timp destul de puțin aglomerat și foarte eficient.

Corcovado este unul dintre dealurile înalte din apropierea orașului, renumit pentru că în vârf se află unul dintre simbolurile Rio-ului: statuia lui Iisus, Cristo Redentor (Hristos Mântuitorul). Cei mai mulți turiști urcă cu trenul cu cremalieră, aflat în funcțiune de peste un secol, care ajunge în vârf în aproximativ 20–30 de minute.

Surpriză! Într-o poziție de cinste, într-o clădire superbă, se afla chiar consulatul României. E bine că ne permitem! 🙂

La stația trenului era o coadă mare, iar următoarele locuri disponibile erau abia peste două ore. Am discutat cu polițiștii de la serviciul de turism, care vorbeau o engleză impecabilă – lucru mai rar întâlnit în Brazilia –, iar aceștia ne-au sugerat să luăm un microbuz, ca alternativă. Microbuzul era disponibil imediat, așa că am pornit la drum. Șoferul era probabil un mare pasionat de Need for Speed, gonind nebunește pe serpentinele înguste. În cele din urmă, am ajuns cu bine!

Pe drumul spre statuie, am mai făcut o oprire la Vista Santa Marta, un punct de belvedere de unde se vede o priveliște superbă spre Pão de Açúcar. Sus, la Cristo Redentor, era plin de turiști. Fiecare se străduia din răsputeri, prin metode care mai de care mai ingenioase, să obțină o fotografie cu protectorul orașului.

La întoarcere, am coborât pe niște scări rulante – da, scări rulante în vârful muntelui! –, după care microbuzul a coborât ceva mai liniștit. Sau poate că ne obișnuiserăm noi cu stilul șoferului.

A doua zi, după o nouă repriză de plajă, a urmat o vizită la Pão de Açúcar. Acesta este un munte emblematic al orașului, format din două vârfuri stâncoase, unul mai înalt decât celălalt. Cunoscut în engleză sub numele de Sugarloaf Mountain, acesta și-a primit denumirea de la asemănarea cu formele conice de zahăr în care era transportat și comercializat zahărul în trecut. Zahărul era unul dintre principalele produse de export ale Braziliei, ceea ce explică această denumire neobișnuită.

Pe vârful mai înalt se ajunge cu telecabina, care are două segmente. Mai întâi, ajungi pe vârful mai mic, Morro da Urca, apoi schimbi cabina pentru a continua drumul spre vârful principal, de unde se deschide o priveliște fantastică.

Am hotărât să parcurgem pe jos prima parte a traseului, pe pista Claudio Coutinho, un loc preferat pentru jogging și drumeții. Apoi a urmat o urcare de aproximativ jumătate de oră prin junglă, până la Morro da Urca. De acolo, am luat telecabina până sus, pe vârful principal.

Nu degeaba este unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice ale țării: peisajul este incredibil! Apusul văzut de aici este o imagine care îmi va rămâne mereu în minte.

Dealul era plin de maimuțe din specia sagui, unele dintre cele mai mici maimuțe din lume, care se apropiau curioase de oameni. De aici ne-am întors cu telecabina, iar de pe Morro da Urca am coborât din nou pe jos, prin junglă.

Doar că acum era noapte, iar drumul pe întuneric devenise mult mai dificil. Am avut norocul să întâlnim un grup de americani echipați cu lanterne frontale, care ne-au ghidat pe potecile abrupte.

Ce ironie! Cu doar o săptămână înainte ne temeam de bande de hoți și de criminalitate, iar acum ne plimbam noaptea prin jungla din Rio!

În favele nu am ajuns. Nu de frică, ci pentru că ideea de a merge într-un loc doar ca să văd oameni săraci și, eventual, să le fac și poze nu mă încântă deloc. Nu-i văd rostul. Există companii care organizează tururi în anumite favele, unde au înțelegeri cu traficanții de droguri, iar turiștii cu bani îi fotografiază pe localnici din microbuze luxoase. Pentru un tarif suplimentar, poți face chiar și poze cu un puști care ține în mână o mitralieră. Ce prostie…

Rio este unul dintre cele mai verzi orașe din lume, parcurile și rezervațiile naturale ocupând suprafețe întinse. După o nouă zi de plajă, nu puteam să ratăm nici grădina botanică, renumită pentru speciile rare de orhidee, plante și arbori din Amazonia și nu numai. Am întâlnit aici și multe păsări și animăluțe de tot felul. Preferatul meu a fost un tucan, o pasăre mare și colorată, pe care l-am urmărit destul de mult timp ca să reușesc să-i fac o fotografie. Spre seară, am ajuns și prin Ipanema, cealaltă plajă faimoasă a orașului, dar și la centrul comercial din Botafogo, unul dintre cele mai mari din Brazilia.

În ultima zi, am mers în Downtown, centrul orașului. Este o zonă mai puțin pitorească decât restul orașului, plină de turnuri și clădiri de birouri, nerecomandată turiștilor noaptea sau în weekend din motive de siguranță. Printre altele, aici se află cartierul Lapa, renumit pentru viața de noapte și muzica sa, Teatrul Municipal, numeroase sedii de firme și sediul Petrobras, gigantul petrolier al țării, dar și catedrala metropolitană.

Catedrala este un monument arhitectural cel puțin ciudat. Pentru experți, este o capodoperă a arhitecturii moderniste; pentru mine, este o clădire care seamănă cu un furnal industrial. 🙂 În schimb, interiorul este într-adevăr foarte frumos, iar lumina și acustica sunt deosebite.

Am prins aici o slujbă fastuoasă, organizată cu ocazia Zilei Poliției. Am ajuns în același timp cu înaltele oficialități, iar la intrare s-a intonat imnul național atât pentru ei, cât și pentru noi (normal! 🙂 ). Slujba a fost cu adevărat deosebită, cu multă muzică, întreruptă din când în când de versurile recitate de episcop. M-a impresionat în mod special faptul că, la sfârșit, toată lumea și-a îmbrățișat vecinii, felicitându-se parcă unii pe alții pentru că luaseră parte la eveniment. Foarte frumos!

Un gând mi-a trecut atunci prin minte: „Ce bine că suntem aici când e toată poliția! Oare ce se întâmplă în oraș când sunt cu toții aici?”

Orice seară petrecută în Rio trebuie să se încheie cu o friptură bună (de preferat, la un restaurant cu rodízio), o apă de cocos proaspătă și un cocktail caipirinha. Ultima seară nu putea face excepție.

În timpul nopții, urma să plecăm spre casă. Ne-am îmbarcat în avionul TAM cu destinația Londra, unde am petrecut o noapte la un hotel din apropierea gării Victoria, după care am luat zborul final spre București.

La revedere, Rio, și pe curând!

Am ajuns la Rio!