Aventură în America de Sud – Partea 1 – Escala la Madrid și sosirea la Sao Paulo

Îmi doream de mult timp să ajung la Rio de Janeiro. Am tot avut tentative de a merge cu ocazia carnavalului sau în alte dăți, dar din diverse motive nu s-a întâmplat.

În primăvara lui 2013 an văzut o ofertă cu adevărat senzațională și am zis că e momentul. Urma în mai să vedem în sfârșit Brazilia. Oferta chiar era una rară. TAM, compania principală aeriană din Brazilia, oferea zboruri open-jaw din Madrid, Paris sau Londra către Sao Paulo și Rio Janeiro pentru prețuri de la 250 Euro dus-întors. Așa ceva se vede foarte rar și a fost o ocazie pe care nu am putut să o ratăm.

Ce înseamnă open-jaw? Uneori o companie aeriană poate avea un grad de ocupare mare pe un zbor într-un sens, dar nu așa bun pe celalalt. (de exemplu Sao Paulo-Madrid e foarte ocupat, dar Madrid-Sao Paulo mai puțin). În situațiile astea, creează niște oferte la super prețuri, de obicei last minute ca să își acopere rutele. În cazul TAM, unul din motive a fost și să își crească expunerea pe piața din Europa pentru că aceleași zboruri în sens invers aveau prețuri astronomice.

Am luat următorul zbor: Madrid – Sao Paulo și întoarcere Rio de Janeiro-Londra – preț total 300 Euro!

Am găsit repede și legături cu Bucureștiul din Madrid/Londra la prețuri acceptabile și în curând aveam să plecăm spre Brazilia la un super tarif(cam 400 de euro în total).

Am mai căutat și ce am mai putea vedea în apropiere și am hotărât să mergem la Iguacu. Pentru cine nu știe, Iguacu e cea mai mare cascadă din lume (ca suprafața) și se află la granița dintre Argentina și Brazilia. Urma să vedem și Argentina! 🙂 Am găsit tot un fel de open-jaw local Sao Paulo – Foz do Iguacu – Rio de Janeiro cu cealaltă companie locală, GOL și traseul era stabilit.

Traseul călătoriei

A venit în sfârșit și ziua plecării… eram de data asta parcă mai pregătit (precaut) ca niciodată. De obicei sunt foarte relaxat când plec, dar acum era un continent nou de care nu știam multe și de unde auzisem atâtea povești cu tot ce se poate întâmpla mai rău.

Astfel am făcut toate pregătirile posibile. Fusesem recent în India și în pregătire pentru aceste doua plecări m-am vaccinat până în dinți 🙂 Apoi, mai erau inamicii principali – țânțarii și pentru ei am luat autanul în dotare. Nicio boala nu se putea apropia! Dar mai erau multe… auzisem atâtea de favele, de jafuri armate, hoți de buzunare pe străzi, furtul din camera de hotel… Trebuia să ne ferim și de astea. Am hotărât să nu luăm prea multe obiecte mai de valoare la noi și cât mai puțini bani cash. Evident, toate hotelurile rezervate trebuiau să aibă seif, ceva esențial. Dar oricum nu ne trebuiau așa de mulți bani, că doar n-o fi atât de scumpă America de Sud…

Toate astea s-au dovedit total neadevărate.

Mai întâi, am început cu o escală la Madrid. Am ajuns la ora prânzului și plecarea spre Brazilia era abia seara. Era timp suficient să dam o fugă până în oraș.

Am revăzut Plaza Mayor unde am servit și masa iar după prânz a început ploaia așa că am dat o fugă la Muzeul Reina Sofia. Am văzut și Guernica lui Picasso și cu ocazia asta am aflat și mai multe despre ce reprezintă tragedia care s-a întâmplat în satul Guernika din Tara Basca, sursa de inspirație a tabloului. Interesant de citit – Bombing of Guernica

Seara am revenit la aeroportul Barajas pentru a pleca la drum cu TAM spre Sao Paulo. A fost un zbor confortabil, cu un A330 și cu niște servicii care au fost peste așteptări. Dimineața ajungem la aeroportul Guarulhos și prevăzători eram cu ochii în patru ce se poate întâmpla. Ne-a luat mașina hotelului și a urmat un somn de voie de obișnuit cu fusul orar.

Despre Sao Paulo. E un oraș gigantic, cel mai mare din America de Sud și chiar din emisfera sudică. Are o populație metropolitană de „numai” 20 milioane, deci puțin mai mult ca noi după ultimul recensământ! E supranumit jungla de ciment, pentru că are aproape 200 de turnuri peste 100 m, în mare lor parte, ați ghicit… din ciment. E și centrul economic al Braziliei și renumit pentru un trafic infernal. Ca și consecință, fiind mulți oameni cu avere și un asemenea trafic, este orașul cu cele mai multe elicoptere din lume – un mijloc de transport preferat de cei cu dare de mână.

Așadar, hotelul nostru fiind lângă aeroport, ne-am urcat în autobuzul care mergea până la stația de metrou Tiete. Acesta e drumul cel mai rapid, aparent, cu trafic mult mai lejer decât drumul direct spre centru. După 45 de minute de trafic serios facem cei 15 kilometri până la metrou – mă întreb cum era oare de rău traficul pe drumul celalalt. La metrou, de la intrare am observat cele două direcții în care se putea merge, Corinthians și Palmeiras – nume arhicunoscute pentru orice microbist. Transportul este destul de scump – cam 6 lei o călătorie de metrou sau autobuz. Bun, intrăm sfioși în metrou cu mare atenție la buzunare, dar aici surpriza… Cam toată lumea era la patru ace, cu smartphone-ul în mână sau după caz cu tableta. Unui domn îi cade portofelul din buzunar, imediat cineva îi atrage atenția și i-l oferă. Oare toate grijile făcute au fost degeaba? Cu siguranță, asta nu era ce ne așteptam.

Ajungem în centru și mergem să vedem catedrala Se – unul din simbolurile orașului, o catedrală neo-gotica de prin secolul 16. Aici am găsit totuși și imagini mai neplăcute. Oameni săraci dorm pe băncile de lângă biserică sau pe jos. Cu puțină teamă ne apropiem, totuși toți așteaptă slujba și eventual puțină mâncare de la biserica catolica. Brazilia este una din cele mai credincioase țări din lume, iar biserica este principalul ajutor pentru nevoiași.

De aici urmează turnul Banespa. Un turn construit prin anii 40, atunci fiind cel mai înalt turn cu structură de ciment din lume, care aduce mult cu Empire State Building. Banca proprietară oferă turiștilor tururi gratuite până la ultimul etaj, după un proces de identificare și percheziție foarte minuțios. După o oră de așteptare ajungem în vârf. Priveliștea e incredibilă, turnuri de ciment cât vezi cu ochii în toate direcțiile. Manhattan-ul pare foarte mic fata de Sao Paulo, evident nu ca înălțime dar SP dă impresia pur și simplu că nu se mai termină.

Ne urcăm din nou în metrou spre parcul Ibirapuera. Un fel de Central Park al orașului, o oază de verdeață, în mijlocul monștrilor de ciment. Un parc foarte frumos cu multe lacuri, păsări de toate felurile și o vegetație luxurianta. Seara am mers pe Avenida Paulista, un paradis al shopping-ului și un centru al sediilor corporate, o stradă cu nimic mai prejos decât Champs Elysees sau alte bulevarde renumite ale lumii.

Se lasă seara și corporatiștii încep să plece acasă. Dintr-o data, nu mai e loc pe trotuare și cozi enorme se formează la intrările de metrou. Cele 6 benzi ale Avenida Paulista se transformă în parcare iar elicopterele ii preiau pe cei care își permit de pe acoperișurile turnurilor.

Ne îndreptăm și noi spre stație să luăm metroul către hotel unde ne așteptam la un metrou aglomerat fiind ora de vârf, dar cât de rău să fie… Am rămas blocați în coada de sute de oameni încă de pe scări, iar peronul nici nu se vedea. După ceva timp se vede peronul. Trenurile trec la interval de două minute, dar toate vin pline, la 10 minute apare o garnitură goală care preia mai mulți pasageri. Stațiile de metrou sunt organizate elegant, pe o parte se iese și pot intra persoanele cu handicap și pe cealaltă se intră – acolo e nebunia. Agenții de metrou se asigură că intrarea se face în siguranță. La fiecare tren mai intră câțiva, toată lumea este însă veselă și relaxată, se pare că e ceva normal pentru ei. Intru în vorbă cu un corporatist localnic, îmi spune că el e norocos cu zona în care locuiește pentru că nu face niciodată mai mult de 2 ore, uneori chiar o oră până la muncă. Asta da, noroc! După ce trec peste 30 (trei zeci!) de trenuri reușim în sfârșit să intrăm. Interiorul vagonului este o masă uniformă de oameni ce oscilează în față sau înapoi o dată cu frâna conductorului. Într-un târziu ajungem la hotel. Urmează a doua zi zborul spre Iguacu…

Plaza Mayor din Madrid