Aventură în America de Sud – Partea 1 – Escala la Madrid și sosirea la Sao Paulo

Îmi doream de mult timp să ajung la Rio de Janeiro. Am avut mai multe tentative de a merge cu ocazia carnavalului sau în alte perioade ale anului, dar, din diverse motive, nu s-a întâmplat.

În primăvara anului 2013, am văzut o ofertă cu adevărat senzațională și mi-am zis că a venit momentul. Urma ca în luna mai să descoperim, în sfârșit, Brazilia. Oferta chiar era una rară. TAM, principala companie aeriană din Brazilia, oferea zboruri de tip open-jaw din Madrid, Paris sau Londra către São Paulo și Rio de Janeiro, la prețuri începând de la 250 de euro dus-întors. Așa ceva apare foarte rar, așa că nu puteam rata ocazia.

Ce înseamnă open-jaw? Uneori, o companie aeriană poate avea un grad ridicat de ocupare pe un zbor într-un sens, dar mai scăzut pe ruta de întoarcere. De exemplu, zborul São Paulo–Madrid poate fi foarte solicitat, în timp ce ruta Madrid–São Paulo poate avea mai multe locuri disponibile. În astfel de situații, companiile lansează uneori oferte la prețuri foarte atractive, inclusiv în apropierea datei de plecare, pentru a-și optimiza gradul de ocupare. În cazul TAM, unul dintre motive era și creșterea vizibilității pe piața europeană, în condițiile în care aceleași zboruri, în sens invers, aveau tarife astronomice.

Am ales următorul itinerar: Madrid–São Paulo, cu întoarcere din Rio de Janeiro spre Londra, la un preț total de numai 300 de euro!

Am găsit repede și zboruri de legătură din București către Madrid și Londra, la prețuri acceptabile, așa că în curând urma să plecăm spre Brazilia la un tarif excelent: aproximativ 400 de euro în total.

Am căutat apoi și alte locuri pe care le-am fi putut vizita în apropiere și am hotărât să mergem la Iguazú. Pentru cine nu știe, cascadele Iguazú formează unul dintre cele mai impresionante sisteme de cascade din lume și se află la granița dintre Argentina și Brazilia. Aveam să vizităm, așadar, și Argentina! 🙂

Am găsit o combinație similară de zboruri open-jaw și pe plan local, cu compania braziliană GOL: São Paulo–Foz do Iguaçu–Rio de Janeiro. Astfel, traseul era stabilit.

Traseul călătoriei

A venit, în sfârșit, și ziua plecării… De data aceasta, eram parcă mai pregătit (și mai precaut) ca niciodată. De obicei, sunt foarte relaxat când plec la drum, dar acum urma să descopăr un continent nou, despre care nu știam prea multe și de unde auzisem tot felul de povești despre cele mai rele lucruri care ți se pot întâmpla.

Așa că am făcut toate pregătirile posibile. Fusesem recent în India, iar pentru aceste două călătorii m-am vaccinat până în dinți! 🙂 Apoi, mai erau inamicii principali – țânțarii –, așa că am luat Autanul în dotare. Nicio boală nu se putea apropia! Dar mai erau multe alte pericole… Auzisem atâtea povești despre favele, jafuri armate, hoți de buzunare pe străzi și furturi din camerele de hotel… Trebuia să ne ferim și de toate acestea. Am hotărât să nu luăm cu noi prea multe obiecte de valoare și să avem cât mai puțini bani cash. Evident, toate hotelurile rezervate trebuiau să aibă seif, un lucru esențial. Dar, oricum, nu ne trebuiau chiar atât de mulți bani, că doar n-o fi America de Sud atât de scumpă…

Toate aceste temeri s-au dovedit, în mare parte, neîntemeiate.

Mai întâi, am început călătoria cu o escală la Madrid. Am ajuns la prânz, iar plecarea spre Brazilia era abia seara. Aveam suficient timp să dăm o fugă până în oraș.

Am revăzut Plaza Mayor, unde am și luat masa, iar după-amiază a început ploaia, așa că am dat o fugă la Muzeul Reina Sofía. Am văzut și celebra Guernica a lui Picasso și, cu această ocazie, am aflat mai multe despre tragedia petrecută în satul Guernica, din Țara Bascilor, care a inspirat tabloul. Un subiect interesant de aprofundat: Bombing of Guernica.

Seara, am revenit la aeroportul Barajas pentru a porni la drum cu TAM, spre São Paulo. A fost un zbor confortabil, cu un Airbus A330 și servicii peste așteptări. Dimineața am ajuns pe aeroportul Guarulhos, iar noi, prevăzători, eram cu ochii în patru, atenți la tot ce s-ar fi putut întâmpla. Ne-a preluat mașina hotelului, după care a urmat un somn pe săturate, pentru a ne adapta la fusul orar.

Despre São Paulo

Este un oraș gigantic, cel mai mare din America de Sud și chiar din emisfera sudică. Zona metropolitană are o populație de „numai” 20 de milioane de locuitori, deci puțin mai mult decât populația României, conform ultimului recensământ! Este supranumit „jungla de beton”, pentru că are aproape 200 de turnuri de peste 100 de metri înălțime, construite, în mare parte, ați ghicit… din beton. Este și centrul economic al Braziliei, fiind renumit pentru traficul infernal. Ca urmare, având în vedere numărul mare de oameni înstăriți și traficul extrem de aglomerat, orașul a devenit celebru și pentru utilizarea elicopterelor ca mijloc de transport preferat de cei cu dare de mână.

Așadar, fiind cazați la un hotel lângă aeroport, ne-am urcat în autobuzul care mergea până la stația de metrou Tietê. Se pare că aceasta este cea mai rapidă variantă, traficul fiind mult mai lejer decât pe drumul direct spre centru. După 45 de minute de trafic serios, parcurgem cei 15 kilometri până la metrou. Mă întreb cum o fi fost traficul pe celălalt drum!

La metrou, încă de la intrare, am observat cele două direcții în care puteai merge: Corinthians și Palmeiras – nume arhicunoscute pentru orice microbist. Transportul este destul de scump: cam 6 lei pentru o călătorie cu metroul sau autobuzul. Bun, intrăm sfioși în metrou, cu mare atenție la buzunare, dar aici vine surpriza… Cam toată lumea era la patru ace, cu smartphone-ul în mână sau, după caz, cu tableta. Unui domn îi cade portofelul din buzunar, iar cineva îi atrage imediat atenția și i-l înapoiază.

Oare toate grijile noastre fuseseră degeaba? Cu siguranță, aceasta nu era imaginea la care ne așteptam.

Ajungem în centru și mergem să vedem catedrala Sé, unul dintre simbolurile orașului, o catedrală neogotică a cărei construcție a început în secolul al XX-lea. Aici am întâlnit, totuși, și imagini mai puțin plăcute. Oameni săraci dormeau pe băncile de lângă biserică sau direct pe jos. Ne apropiem cu puțină teamă, dar oamenii își așteptau slujba și, eventual, puțină mâncare oferită de Biserica Catolică. Brazilia este una dintre țările cu o puternică tradiție religioasă, iar bisericile joacă un rol important în sprijinirea celor nevoiași.

De aici, ne continuăm drumul spre turnul Banespa. Construit în anii ’40, acesta era la vremea respectivă unul dintre cele mai înalte turnuri cu structură din beton din lume și seamănă mult cu Empire State Building. Banca proprietară oferă turiștilor acces gratuit până la ultimul etaj, după un proces de identificare și control de securitate foarte minuțios.

După o oră de așteptare, ajungem în vârf. Priveliștea este incredibilă: turnuri de beton cât vezi cu ochii, în toate direcțiile. Manhattanul pare foarte mic în comparație cu São Paulo – evident, nu ca înălțime, ci prin impresia copleșitoare că orașul brazilian pur și simplu nu se mai termină.

Ne urcăm din nou în metrou, de data aceasta cu destinația parcul Ibirapuera. Este un fel de Central Park al orașului, o oază de verdeață în mijlocul monștrilor de beton. Un parc foarte frumos, cu multe lacuri, păsări de tot felul și o vegetație luxuriantă.

Seara, am mers pe Avenida Paulista, un paradis al shoppingului și un important centru de sedii corporative, o arteră care nu este cu nimic mai prejos decât Champs-Élysées sau alte bulevarde renumite ale lumii.

Se lasă seara, iar corporatiștii încep să plece acasă. Dintr-odată, trotuarele devin neîncăpătoare și se formează cozi enorme la intrările în stațiile de metrou. Cele șase benzi ale Avenida Paulista se transformă într-o parcare, iar elicopterele îi preiau de pe acoperișurile turnurilor pe cei care își permit acest lux.

Ne îndreptăm și noi spre stație, ca să luăm metroul către hotel. Ne așteptam să fie aglomerat, fiind oră de vârf, dar ne gândeam: cât de rău poate fi?

Am rămas blocați în coada de sute de oameni încă de pe scări, iar peronul nici măcar nu se vedea. După ceva timp, reușim să-l zărim. Trenurile vin la intervale de aproximativ două minute, dar toate sunt pline. Abia după vreo zece minute apare o garnitură goală, care poate prelua mai mulți pasageri.

Stațiile de metrou sunt organizate ingenios: pe o parte se iese, fiind asigurat și accesul persoanelor cu dizabilități, iar pe cealaltă se intră – acolo este adevărata nebunie. Agenții de metrou se asigură că îmbarcarea se face în siguranță. La fiecare tren mai reușesc să intre câțiva oameni. Cu toate acestea, toată lumea pare veselă și relaxată. Se pare că este ceva absolut normal pentru localnici.

Intru în vorbă cu un corporatist local, care îmi spune că este norocos datorită zonei în care locuiește, pentru că nu face niciodată mai mult de două ore până la serviciu, uneori chiar și doar o oră.

Asta da, noroc!

După ce trec peste 30 (treizeci!) de trenuri, reușim, în sfârșit, să intrăm și noi. Interiorul vagonului este o masă compactă de oameni care se clatină înainte și înapoi odată cu frânările și accelerările trenului. Într-un târziu, ajungem la hotel.

Urma ca a doua zi să zburăm spre Iguazú..

Plaza Mayor din Madrid