Sarajevo este unul din cele mai interesante orașe din Balcani, un loc încărcat de istorie și un amestec fascinant de culturi. Capitala Bosniei nu este un loc unde se ajunge tocmai ușor, sunt foarte puține zboruri la Sarajevo iar conexiunile rutiere nu sunt deloc grozave din pricina reliefului muntos al țării. De aceea, mi-a luat ceva timp până să văd Sarajevo chiar dacă am vrut demult să ajung acolo.

Am ajuns pentru prima oară abia primăvara trecută când am petrecut un weekend în oraș. Întâlnirea cu Sarajevo a fost dragoste la prima vedere. Am descoperit o metropolă aparte, cu puternice influențe otomane, habsburgice și neo-comuniste, cu o istorie lungă profund marcată de războaie și evenimente tragice și cu oameni care nu au închis încă rănile trecutului dar care reușesc să zâmbească și să fie extraordinar de primitori.

Cum nu avem zboruri directe din București, cea mai la îndemână rută pentru a ajunge la Sarajevo este prin Istanbul. Nu este tocmai un traseu logic ca direcție, dar capitala turcă este escala ideală pentru că are conexiuni foarte bune cu ambele orașe. Am zburat cu Pegasus către aeroportul Sabiha Gocken din estul Istanbul, unde am sosit seara târziu.

 

Zborul spre Sarajevo era dimineața următoare, astfel că am petrecut o noapte la un hotel din apropiere de aeroport. N-am ratat ocazia de a merge la cumpărături, profitând de prețurile foarte mici din Turcia.

 

O masă tipic turcească la un restaurant de lângă hotel

 

Din Istanbul la Sarajevo am mai zburat o oră și jumătate. Aeroportul capitalei bosniace este unul complicat pentru piloți, fiind aflat între munți înalți pe o vale unde vremea este deseori capricioasă. A fost una din cele „zguduite” aterizări pe care le-am avut vreodată dar am ajuns cu bine la destinație.

 

De la aeroport în oraș, există un autobuz care face legătură, însă orarul acestuia nu s-a pupat deloc cu zborul nostru. Singura alternativă sunt taximetriștii. La ei, tarifele pentru străini sunt mereu umflate, dar chiar și așa nu este foarte scump.

Un tarif normal pentru cei 15 kilometri până în centru este de vreo 10 KM (marca convertibilă bosniacă are o paritate 2 la 1 cu euro) dar cel minim pentru străinii care negociază bine e vreo 20-30 KM (adică 10-15 euro).

 

Am stat la un hotel în centru (lângă cartierul istoric Bascarsija) unde am plătit numai 60 de euro pentru 2 nopți cu mic dejun inclus. De acolo, am ajuns pe jos la majoritatea atracțiilor din oraș.

 

Sarajevo este dispus de-a lungul văii râului Miljacka în inima munților Balcani. Capitala Bosnia-Herțegovina are peste jumătate de milion de locuitori. Din lipsa spațiului, orașul are o dispunere ciudată, liniară. Centrul istoric, cartierul otoman Bascarsija este la capătul estic. Orașul s-a extins în continuu spre vest, astfel că în ordine au fost construite centrul administrativ, în perioada habsburgică, apoi cartierul postbelic cu clădirile tipice statelor fost comuniste și blocuri de locuințe înghesuite, iar în capătul vestic este zona modernă cu ansambluri rezidențiale și clădiri de birouri.

Pentru a înțelege mai bine Sarajevo, trebuie să încep cu istoria Bosniei.

Încă din secolul 12, regiunea aceasta a stat la confluența marilor religii, fiind o teritoriu contestat de regatul catolic al Ungariei și Imperiul Bizantin. În acea perioadă s-a înființat primul stat în regiune: Banatul Bosniei. Acest stat era unic pentru că avea o religie proprie, biserica Bosniei fiind un amestec de credințe creștine catolice și ortodoxe. Această biserică nu a fost privită cu ochi buni nici de Papalitate și nici de Ortodocși, iar vecinii slavi (croați și sârbi), aflați sub influența celor două religii au încercat deseori să convertească statul.

Pe principiul când doi se bat al treilea câștigă, la finalul secolului 15 a început cucerirea otomană a Europei. Musulmanii s-au extins după căderea Constantinopolului cucerind mare parte din peninsula Balcanică. Dacă unele popoare au rezistat cultural și doar au plătit tribut, vidul religios din Bosnia a permis Islamului să fie adoptat rapid de majoritatea populației. Orașul Saray Bosna (Sarajevo de azi) a fost înființat de otomani iar la scurt timp a devenit capitala provinciei.

Bosnia a rămas 4 secole parte integrantă a Imperiului Otoman până în 1878 când a fost ocupată de Habsburgi. Sub austro-ungari, regiunea a cunoscut o dezvoltare puternică dar populația nu a renunțat niciodată la cutumele musulmane, în ciuda presiunilor catolice. Sarajevo a fost mai târziu locul unde a avut loc asasinatul printului moștenitor Franz Ferdinand, scânteia care a pornit Primul Război Mondial.

După primul război s-a înființat regatul slavilor de sud (Yugo-slavia) care mai târziu, la jumătatea secolului 20 a devenit republică socialistă federală. Toate aceste decenii, Bosnia a fost parte autonomă a statului, un ținut prosper în care etnicii de toate religiile (bosniaci musulmani, sârbi ortodocși și croați catolici) au trăit în pace și bună înțelegere. Sarajevo a fost chiar orașul gazdă al Olimpiadei de iarnă în 1984.

Anii 90 au adus însă căderea Iugoslaviei, iar Bosnia a fost încă o dată prinsă la mijloc în conflictul dintre sârbi și croați. Sarajevo a fost scena celor mai dure lupte din acest război, fiind asediat și bombardat timp de 4 ani, iar Bosnia a fost scena unor atrocități oribile în care au murit zeci de mii de oameni. Despre toate aceste evenimente recente, o să vă spun mai multe pe mai departe.

Astăzi Sarajevo este un loc pașnic, unde nu au mai fost lupte de peste două decenii, dar rănile războiului nu s-au vindecat încă. Conflictul istoric este unul înghețat, dar nicidecum stins.

Am pornit plimbarea prin Sarajevo chiar din inima orașului, piața Bascarsija.

 

Am fost acolo într-un moment special – era Ramadan: perioada de post pentru musulmani dar și weekendul în care se sărbătoarea Paștele Catolic. Ora prânzului era un moment foarte interesant pentru a urmări oamenii în Bascarsija. Bătrânii bosniaci beau un ceai la umbră la terase, musulmanii credincioși mergeau la rugăciune la moschee în așteptarea asfințitului, turiștii degustau preparatele tradiționale la restaurante iar localnicii catolici se plimbau cu ouă vopsite în drum spre biserică.. Sarajevo mai este supranumit și Ierusalimul din nord, și pe bune dreptate, pentru că mi-a adus mult de aminte de acesta.

 

Străduțele din centrul istoric din Sarajevo mi-au amintit de bazarul din Istanbul. Totuși era o variantă mult mai relaxată a acestuia. Produsele din magazine sunt similare, dar lipsea vacarmul și forfota de acolo.

 

Unul dintre simbolurile orașului este Latin Bridge, podul ce datează din secolul 16.

 

Raul Miljacka împarte centrul din Sarajevo în două, în sud sunt majoritari etnicii sârbi iar în nord sunt bosniaci musulmani. Sunt vreo 20 de poduri în oraș care traversează râul.

 

La capătul podului se află locul unde în Iunie 1914 a fost asasinat prințul moștenitor austro-ungar Franz Ferdinand. Asasinul a fost Gavrilo Princip, un tânăr bosniac sârb din gruparea Young Bosna, ce milita împotriva ocupației habsburgice. Inițial Princip a aruncat o bombă asupra coloanei de mașini regale, dar aceasta și-a ratat ținta. Nu a mai scăpat apoi a doua ocazie când l-a împuscat pe prinț și pe soția sa. Asasinatul a fost evenimentul care a provocat în cele din urmă extinderea conflictului într-un război mondial, pe fondul tensiunilor deja existente între marile puteri europene.

 

Am continuat plimbarea prin partea de oraș construită la începutul secolului trecut

 

Centrul orașului este un mix fascinant de arhitecturi. Acolo, pe o distanță de 200 de metri sunt alăturate cele mai importante lăcașuri de cult din Sarajevo. Este vorba de:

Moscheea Gazi Husrev-beg

 

Catedrala catolică Sacred Heart

 

Catedrala ortodoxă

 

…și Marea sinagogă

 

Bulevardul principal din Sarajevo se numește Mareșalul Tito. Bosniacii regretă profund perioada federației Iugoslave și îl apreciază mult pe cel care a unificat toți slavii. Strada era decorată cu steaguri ale U.E., Bosnia a început recent negocierile de aderare.

 

Focul etern, în memoria eroilor căzuți în războaie

 

Sarajevo are o mulțime de muzee interesante care merită vizitate. Marea lor majoritate sunt dedicate evenimentelor tragice din anii 90. Sunt expoziții care te afectează profund iar mărturisirile și imaginile pot fi șocante. Știam la ce să mă aștept, dar le-am vizitat din dorința de a înțelege cât mai bine istoria.

Primul pe care l-am vizitat este muzeul asediului din Sarajevo

 

Asediul Sarajevo a ținut din aprilie 1992 până în februarie 1996 (aproape 1500 de zile). A fost una dintre cele mai dificile perioade pe care le-a cunoscut o capitală europeană, soldată cu peste 20.000 de morți și sute de mii de răniți sau refugiați.

Totul a început pe 1 martie 1992, în timp ce sârbii și croații deja începuseră un război ce se desfășură inclusiv pe teritoriu bosniac. Pretextul conflictului a fost o nuntă ortodoxă în centrul Sarajevo la care s-a deschis focul spre nuntași de către un gangster local. Evenimentul s-a soldat cu mai mulți morți și răniți și s-au declanșat la scurt timp lupte de stradă. Trupele locale sârbe s-au mobilizat și au încercat să preia controlul orașului, dar localnicii bosniaci au rezistat luând arme din cazărmi și opunând o rezistență puternică.

O lună mai târziu, conducerea locală a decretat independența Bosniei și a cerut evacuarea sârbilor din oraș. Imediat, sârbii au înființat și ei republica Srpska (partea Bosniei ocupată majoritar de ortodocși). Văzând că nu pot prelua controlul orașului foarte ușor, militarii Srpska au ocupat poziții strategice pe munți, înconjurând orașul din toate direcțiile, instalând tunuri și lunetiști. Asediul i-a privat pe localnici de hrană, energie sau combustibil și a declanșat o criză umanitară groaznică.

Bulevardul principal din oraș a devenit „Sniper Alley”, un loc unde lunetiștii de pe dealuri trăgeau în orice trecător fără discriminare. Trupele ONU au avut o prezență discretă, exclusiv umanitară, iar timp de 3 ani niciun stat extern nu a intervenit deloc.

 

Viața din Sarajevo a continuat cumva sub asediu, 150.000 de oameni rămânând în oraș. Aprovizionarea se făcea prin contrabandă, prin tuneluri subterane, terenurile de sport și stadioanele au fost transformate în cimitire temporare, iar localnicii – femei, copii și bătrâni au învățat să trăiască cu războiul.

Am văzut la muzeu tot felul de povestiri fascinante din perioada asediului – testimoniale despre cum se putea face rost de mâncare, despre cum banii și-au pierdut orice valoare și cum localnicii păstrau legătura cu exteriorul. Au existat și evenimente culturale în perioada asediului, faimoase fiind concertul U2 ținut într-un subsol sau concursul Miss Sarajevo și bannerul afișat „Don’t let them kill us”.

 

La 100 de metri distanță se muzeul genocidului, care se poate vizita cu un bilet combinat.

 

Popoarele slave au conviețuit în bună pace până la moartea lui Tito în 1980. De atunci, liderii ce i-au urmat nu au mai adus o îmbunătățire a unității iar fiecare stat a început mișcări autonome în ideea de a rupe federația. Slovenia a fost prima care și-a declarat independența în 1991, urmați de Macedonia și Croația. Dacă primele au ieșit din uniune pașnic, Croația includea mai multe teritorii locuite de sârbi și imediat a început un conflict militar între ei.

Dacă celelalte state componente ale federației Iugoslave aveau o majoritate clară, Bosnia avea o populație de 43% bosniaci musulmani, 31% sârbi ortodocși și 17% croați catolici. Era inevitabil ca Bosnia și Herțegovina să fie prinsă în mijlocul acestui conflict interetnic.

 

Bosniacii consideră crimele săvârșite de sârbi pe perioada războiului genocid. În total, 200.000 de bosniaci și-au pierdut viața în cei 4 ani din care mai mult de jumătate civili.

Imaginile victimelor războiului sunt șocante și nu cu ai cum să ieși din muzeu altfel decât bulversat.

 

Masacrul de la Srebrenica a fost dintre toate cel mai faimos și cel care a făcut înconjurul lumii ducând ulterior la intervenția militară a NATO. Un alt muzeu, aflat în apropiere, prezintă istoria acestuia.

 

Galeria victimelor de la Srebrenica, peste 8000 de bărbați și băieți musulmani care și-au pierdut viața în masacrul care a durat doar câteva zile.

 

Srebrenica este un orășel aflat la granița cu Serbia, la 200 est de Sarajevo. La începutul anilor 90, era o enclavă de etnici musulmani într-o regiune pe care sârbii doreau să o controleze complet. Armata sârbă condusă de Radovan Karadzic a forțat evacuarea locuitorilor. După negocieri cu ONU, femeile au fost evacuate în siguranță și li s-a promis celor ramași că nu vor avea nimic de suferit. La jumătatea lui iulie 1995 a început un proces de execuție în masă a bărbaților musulmani în zonă, aproape jumătate fiind uciși în zilele ce au urmat. Aceste crime au fost general acceptate ca genocid, iar conducătorii militari sârbi au fost condamnați la închisoare de curtea de la Haga un deceniu mai târziu.

 

Imagini șocante expuse la muzeu

 

Cel mai dificil de vizitat pentru mine a fost War Childhood Museum (muzeul copilăriei în război). Acesta prezintă o colecție de obiecte și povestiri are copiilor care au trăit la Sarajevo pe timp de asediu.

 

Câteva din aceste cuvinte și marturii. Fără alte comentarii…

 

Vizita la cele 4 muzee a fost mai mult decât suficientă pentru a înțelege istoria tragică a orașului, poate puțin prea mult. Revenind la prezent, Sarajevo a trecut peste toate aceste momente tragice iar viața decurge normal la două decenii după aceste evenimente.

 

Pentru masa de seară, am ales un restaurant faimos, preferatul localnicilor. Zeljo este un local care își ia numele de la echipa locală de fotbal Zelejnicar. Inițial era locul unde se strângeau la masă fanii echipei, dar acum este cel mai popular local, cu 4 locații diferite în centrul vechi și mese care sunt ocupate la orice oră.

 

Acesta este Zeljo 1 (restaurantul original), unde am avut noroc să prind o masă destul de repede. Mesele erau toate ocupate dar aproape nimeni nu mânca. La mese, la lăsarea serii erau localnici musulmani care așteptau apusul (momentul zilei când pot manca în perioada Ramadanului). Imediat cum a apus soarele, mesele s-au umplut de bucate.

 

Ospătarul m-a întrebat dacă vreau Iftar (adică meniul de Ramadan). Am ales în schimb cevapi, specialitatea locului (micii în varianta balcanică) iar masa a fost excelentă.

 

Am trecut pe la moschee mai târziu. Acolo, noaptea se servește ceai și curmale iar toată lumea este invitată indiferent de credință.

 

Desertul servit la o altă terasă – cafea „bosniacă” și baclava

 

Noaptea cartierul Bascarsija e chiar mai animat decât ziua

 

Vechea fântână din cartierul islamic este cel mai fotografiat loc din Sarajevo

 

Dimineața am urcat până la Cetatea Albă

 

De la cetate se vede tot orașul de sus, inclusiv cimitirele uriașe de pe dealuri

 

Pentru această zi am rezervat un tur organizat de la hotel. Excursia pe care am făcut-o se numește „Sarajevo Siege Tour” și include opriri în locurile cele mai notabile din istoria războiului din Bosnia.

 

Acesta e bulevardul care era numit Sniper Alley. Câmpul deschis făcea din orice trecător o țintă facilă pentru lunetiști, dar trebuia deseori traversat pentru că era calea spre aprovizionare.

 

Holiday Hotel, locul „de neatins” unde erau cazați reprezentanții ONU și jurnaliștii străini

 

Ghidul nostru a fost un localnic care a luptat ca și colonel în armata bosniacă pe timpul războiului. Am putut auzi de-a lungul turului experiențele lui personale din acei ani.

 

Prima oprire a fost la Tunnel of Hope, tunelul pe care bosniacii l-au săpat pe sub pista aeroportului pentru a putea aduce provizii în oraș.

 

Ghidul ne explică locația strategică a tunelului. Zonele roșii de pe hartă erau toate sub controlul armatei Srpska. Aeroportul a rămas sub control ONU pentru a permite sosirea zborurilor umanitare iar aceasta a fost scăparea pentru oraș, o dată cu construcția tunelului pe sub pista sa.

 

Aceasta este o secțiune reconstruită, care se poate vizita din tunelul speranței. Nu arăta nici pe departe atât de bine în 1993 când a fost deschis. Pe atunci era deseori inundat iar aerul era irespirabil.

 

Tunelul avea o șină pentru cărucioare cu provizii, conducte de alimentare cu benzină și motorină și cabluri pentru electricitate. Lungimea sa era de 800 de metri și avea o înălțime ce varia între 1 și 2 metri.

 

Reconstrucție a barăcilor militare subterane. Ghidul ne-a povestit despre zecile de zile pe care le-a petrecut aici.

 

Casa unde se afla intrarea secretă în tunel nu a fost descoperită de sârbi, dar a fost locul unor lupte crâncene. Zidurile păstrează urmele gloanțelor iar pe jos se poate vedea unul din celebrele Sarajevo Roses, picturi care marchează fiecare locație unde au murit cel puțin 3 oameni.

 

Turul nostru a continuat prin partea de vest a Sarajevo aflată sub controlul Republicii Srpska. Cumva Ironic, vestul orașului se numește East Sarajevo, după poziția sa raportată la Serbia. Acolo totul este foarte diferit, semnele sunt cu caractere chirilice iar construcțiile sunt mai toate noi.

Bosnia și Herțegovina rămâne blocată într-un status quo și un conflict înghețat după acordurile de la Dayton din 1996. O treime din teritoriu face parte din Republica Srpska, entitate autonomă cu guvern și armată proprie. Acolo, locuitorii sunt aproape exclusiv sârbi. Restul țării doar este sub controlul guvernului de la Sarajevo. Pacea de la Dayton trebuia să fie una temporară și să ducă la unificarea statului, dar asta nu s-a mai întâmplat.

L-am întrebat pe ghid care sunt relațiile acum dintre bosniaci și sârbii din Bosnia. Mi-a spus că se întâlnește adesea pe stradă cu foști inamici de pe front. Chiar dacă nu se mai atacă, nu se pune problema de vreo prietenie, iar crimele nu se pot ierta. Interesant, mi-a spus și că în perioada războiului au fost voluntari romani care au luptat alături de „frații lor ortodocși”, inclusiv împreună cu tigrii lui Arkan – cea mai sângeroasă parte a armatei sârbe. Nici românii nu sunt foarte apreciați din acest motiv. Ura și tensiunea plutesc încă în aer la Sarajevo, dar pentru un turist nu sunt ușor vizibile.

 

Am urcat apoi pe muntele Trebevic, cel mai apropiat vârf de centrul orașului. Acolo se află mai multe clădiri ce au fost folosite la Olimpiada de iarnă din 1984 ce a avut loc la Sarajevo.

 

Am lăsat mașina și am pornit la pas prin pădure către pârtia de bob

 

Asta a rămas din pârtia de bob de la Olimpiada. Locul este un simbol în oraș fiind asociat cu pacea, datorită Olimpiadei, dar și cu războiul, fiind în zona unde era o mare concentrare a armatei sârbe. După retragere, militarii au umplut muntele Trebevic de mine anti-personal și se spune că mai există mine nedescoperite și în prezent, de aceea sunt strict interzise drumețiile în afara potecilor.

 

Toată zona este plină de graffiti, marea lor majoritate dedicate războaielor vechi și actuale

 

După ani de asediu în care nu a intervenit nimeni, la presiunea globală, NATO a declanșat operațiunea Deliberate Force în care a bombardat pozițiile strategice Srpska din munți. La scurt timp aceștia s-au retras și asediul s-a încheiat. Această clădire a fost unul din sediile principale ale armatei Srpska și ale tunurilor ce loveau orașul în timpul asediului. A fost distrusă de bombardamentele aeriene și apoi păstrată ca amintire.

 

Ne-am cățărat puțin printre ruine

 

Vederea de aici peste Sarajevo

 

Ultima oprire din tur a fost la cimitirul istoric evreiesc. Aceasta a fost una dintre zonele de luptă cele mai aprige. Cimitirul istoric data încă din secolul 15 când mii de evrei persecutați de spanioli s-au refugiat în oraș și era parte din patrimoniul mondial. Urmele gloanțelor se pot vedea astăzi pe fiecare piatră de mormânt.

 

Aici am încheiat turul și am revenit la hotel. N-am stat prea mult și am continuat plimbarea separat luând un tramvai spre zona mai nouă din oraș.

 

Am poposit mai întâi puțin la Muzeul National, care include colecții ample din mai multe arii – artă, arheologie, etnologie sau istorie naturală.

 

Nu departe este Aziz Twist Tower, cea mai înaltă clădire din Sarajevo

 

Aici se poate urca cu liftul până la ultimul etaj de unde se vede cea mai frumoasă panoramă peste tot orașul

 

După amiaza aveam zborul spre casă. Pentru că mai aveam ceva timp, înainte de plecare, am mai trecut pe la un restaurant pentru a lua masă. Am mers în partea sârbească a orașului, la restaurantul Brajlovic.

 

Desigur atmosfera total diferită aici și preparatele la fel. Am încercat plescavița, felul național sârbesc.

 

Aceasta a f0st ultima oprire înainte de a ajunge la aeroport. A fost un weekend intens, mai ales emoțional, dar pentru mine a fost foarte interesant să înțeleg istoria locului și să ascult poveștilor localnicilor. Mi-a plăcut mult Sarajevo și voi mai reveni sigur acolo pe viitor.

 

Mai pe seară, am schimbat din nou avioanele la Istanbul în drumul spre casă