Drumuri tiroleze (1) – Sudtirol, de la Merano la Resia

Sudtirol sau Alto Aldige este regiunea din nordul extrem al Italiei aflată la poalele munților Alpi de-a lungul graniței cu Austria.

Tirolul de Sud este un teritoriu aparte al Italiei: are autonomie iar populația de jumătate de milion de locuitori este majoritar vorbitoare de limbă germană, peste 70% fiind etnici austrieci. De asemenea, este cea mai bogată regiune a Italiei, având un PIB pe cap de locuitor mult peste media țării.

În istorie, Tirolul de Sud nu a avut mare legătură cu Italia fiind doar o regiune de graniță unde trăiau majoritari tirolezi (de altfel, un popor foarte diferit de austrieci) și o mică comunitate de italieni. Regiunea a fost oferită Italiei ca motivație de a intra în Primul Război Mondial, împotriva Austro-Ungariei, fiind anexată în noiembrie 1918. A urmat o perioadă de „italienizare” cu forța, Mai târziu, când Hitler a încorporat Austria în Anschluss, s-a înțeles cu Mussolini să lase Tirolul așa cum era. La finalul războaielor, etnicii din Tirol au început să-și recapete drepturile, Sudtirol a fost declarată regiune autonomă iar mai apoi, o dată cu intrarea în U.E. s-a format euro-regiunea Tirol-Sudtirol-Trentino menită să rezolve tensiunile transfrontaliere.

Din punct de vedere turistic, regiunea se remarcă prin frumusețea naturală alpină și peisajele splendide cu lacuri, râuri și cascade. Sunt multe castele medievale, sate pitorești și drumuri montane șerpuite. Merită văzute orașele Bolzano (Bozen), Merano (Meran) și satele Curon cu biserica sa inundată sau Tirol – unde se află castelul care dă numele regiunii. Tot aici se află Stelvio Pass (Stilfs), care este fără dubiu cel mai spectaculos drum din Italia.

Cel mai apropiat aeroport de Sudtirol unde se poate ajunge direct din București este Treviso. De acolo se ajunge cu mașina în vreo două ore. Așa am făcut și eu anul trecut, am zburat la aeroport de la nord de Veneția și de acolo am închiriat o mașină. Era plină vară și am prins o vreme splendidă, chiar neobișnuit de cald pentru zona montană.

La drum către Tirol

O primă oprire pe traseu la castelul Thun în Valle di Non. Acesta era cândva una dintre fortificațiile de apărare de pe granița dintre Tirol și regiunea Trentino a Italiei.

Turul castelului include urcarea în turnuri, o plimbare prin grădini și vizita la apartamentele medievale.

Valle di Non este renumită pentru plantațiile vaste de mere

Înainte de a „trece granița” am mai oprit la Santuario di San Remedio, o mănăstire cu un aspect aparte aflată între munți.

Să ajungi la capela cea mai de sus de la San Remedio e un fel de alpinism

Mi-a plăcut mult locul, nu știu de ce nu este mai cunoscut.

După ce am ieșit dintre munți s-a deschis o vale de toată frumusețea. Intrasem în regiunea Sudtirol

Am trecut pe la Bolzano (Bozen), capitala regiunii.

Nu am mai mers prin centrul orașului pentru că mai fusesem acolo, dar am poposit la castelul Firmiano construit pe o stâncă abruptă deasupra Bozen.

Castelul a fost transformat în prezent într-un muzeu dedicat lui Reinhold Messner, un alpinist local faimos, primul cățărător singur care a cucerit Everestul.

Din interiorul muzeului

Vedere peste oraș de la castel

Muzeul este interesant, dar cel mai mult mi-a plăcut plimbarea pe zidurile castelului

Cazarea peste noapte a fost la Merano, al doilea cel mai mare oraș din regiune. Am stat la o fostă mănăstire transformată în hotel.

Încă de la recepție, am simțit că ajunsesem în altă țară. Toate afișele erau în germană și nimeni nu prea vorbea italiana. După câteva încercări de a vorbi în italiană, am realizat că localnicii sunt mult mai prietenoși când te adresezi în engleză, astfel că așa am făcut tot restul sejurului.

Zona din jurul Merano este faimoasă pentru producția de mere de calitate, cele care se pare că ar da și numele orașului. Am primit la hotel de întâmpinare un suc de mere cu ștrudel de mere. Până și gelul de duș sau săpunul din cameră erau cu aromă de mere.

Vedere de la terasa camerei spre plantațiile de mere.

Mai târziu am făcut o plimbare prin Meran („o” este mai puțin folosit aici)

Meran era renumit în imperiul habsburgic ca stațiune termală. Vechile băi termale au fost înlocuite în prezent de modernul hotel Therme

Râul Passer împarte centrul orașului în două

Postbrucke, unul din vechile poduri din oraș

Am servit masa la Forsterbrau, cel mai faimos restaurant din oraș.

Specialitatea locală: ciolan de porc cu varză călită și desigur bere artizanală

Am început ziua următoare cu o plimbare prin satul Tirol aflat la doar câțiva kilometri de Merano

Cocoțat pe o stâncă este castelul Tirol, cel care dă și numele regiunii

Înapoi la Merano, am făcut o plimbare pe aleea Tappeiner, cea mai pitorească promenadă din oraș. Tappeiner weg este amenajată cu plante mediteraneene și oferă vederi splendide peste centrul vechi.

Pulverturm, turnul de observație de la jumătatea traseului. Pe aici obișnuia să se plimbe chiar împărăteasa Sissi.

Cea mai importantă atracție din Merano sunt grădinile castelului Trauttmansdorf, aflat la est de oraș

Castelul și grădinile au fost construite de contele Von Trauttmansdorf la jumătatea secolului 19. Locul era preferat de curtea imperială și de aristocrații austroungari pentru a petrece nopțile când vizitau stațiunea termală Meran.

Dintre toți oaspeții faimoși, Împărăteasa Sissi era cea care iubea cel mai mult locul. Camera ei din castel este cel mai vizitat loc din muzeu

Grădinile de la Trauttmandorf sunt ceva incredibil. Se întind pe o suprafață imensă și includ zeci kilometri de poteci amenajate. Desigur, n-am timp să parcurg decât o mică parte dintre ele, dar am înțeles ușor de ce îi plăceau atât lui Sissi

Vederi din grădini

Am părăsit apoi Merano. Următoarea noapte de cazare am ales-o în Tirolul Austriac, dincolo de graniță, iar până acolo mai voiam să văd un alt loc faimos: lacul din Denia

Am pornit spre Austria pe un drum flancat tot de plantații nesfârșite de mere

Kloster Marienberg (Abbazia di Monte Maria), o mănăstire importantă din Sudtirol

Satul Burgeis văzut de la mănăstire

Lacul Resia (Reschensee) este un lac de acumulare artificial construit la jumătatea secolului trecut

Satul Curon (Graun) de pe lacul Resia este faimos pentru casele sale scufundate. Barajul de acumulare a fost un plan încă din anii 20. Construcția sa a început în 1940 în perioada dictaturii lui Mussolini și s-a încheiat după sfârșitul războiului.

Se spune că armata italiană a venit să le explice sătenilor că o parte din casele lor vor fi inundate dar aceștia nu au înțeles, neștiind limba și s-au trezit peste noapte fără locuințe.

Din tot centrul satului inundat, numai turnul bisericii a rămas deasupra apei iar astăzi Campanile di Curon a devenit o mare atracție turistică în regiune. Se spune că uneori încă se mai aud bătând clopotele bisericii. Alte voci spun că planul a fost de a inunda satul pentru a le arăta ostentativ tirolezilor ce se întâmplă cu tradițiile lor – acesta fiind primul loc întâlnit de austriecii care intră în Italia.