Namibia este supranumită țara râurilor secate. Geografia sa este dominată în cea mai mare parte a sa de deșert și vegetație aridă iar aceste râuri care brazdă întreg teritoriul sunt sezoniere și depind exclusiv de cantitatea precipitațiilor. Câteva din cele mai faimoase deșerturi de pe continentul african se află pe teritoriul namibian: unul este Namib care dă și numele țării, iar celălalt este Kalahari, faimos pentru triburile de boșimani. Deșertul Namib se întinde pe coasta oceanului Atlantic, pe o lungime de 1600 de kilometri iar cea mai mare atracție turistică a sa este Sossusvlei, albia uscată a unui lac înconjurată de dune de nisip roșu ce oferă vizitatorilor niște imagini unice în lume. Aceea a fost prima destinație a traseului prin Namibia după ce am părăsit capitala Windhoek.

Sossusvlei se află la 300 de kilometri sud de capitală, iar drumul durează 4-6 ore în funcție de starea șoselelor. Primii 80 de kilometri sunt pe asfalt pe drumul național B1, dar restul sunt aproape exclusiv pe șosele din pietriș ce pot fi într-o stare mai bună sau mai rea în diverse perioade ale anului. Am mers în Namibia în luna ianuarie, în vârful sezonului ploios și cu toate astea am prins soare mai tot timpul. Zilele dinaintea sosirii însă fuseseră câteva ploi torențiale care afectau starea drumului pe alocuri.

Despre albiile secate și deșertul din Namibia

 

După o oră de condus pe un drum ca în palmă am ajuns în acest loc unde se bifurcă drumul spre Sossusvlei și am părăsit drumul național.

 

La scurt timp, s-a terminat asfaltul. Ironic cumva, limita de viteză în Namibia pe drumurile naționale asfaltate este de 80 de km/h, dar pe cele de pământ este 100 km/h sau chiar mai mult.

 

Am înțeles rapid de ce limita este atât de mare pe șoselele neasfaltate. Acestea arată extrem de bine și se poate merge lejer pe ele cu 120 la oră sau chiar mai mult. Singura grijă erau bălțile cu apă care mai apăreau din când în când și animalele sălbatice care puteau traversau drumul.

 

Primele animale întâlnite n-au fost sălbatice, ci o turmă de capre

 

Aveam și o mașină ce permitea condusul pe asemenea drumuri. Suspensiile Toyotei Hilux mi s-au părut excepționale și au făcut ca drumul să fie foarte confortabil. De trafic nici nu mai zic. La jumătate de oră mai apărea câte o mașină din sens opus.

 

Am condus peste 2 ore prin pustietate. Mai existau terenuri împrejmuite, aparținând fermelor pentru creșterea animalelor dar oameni sau case nu am văzut vreo 200 de kilometri.

 

Drumurile namibiene sunt categorisite după starea lor: „A” este autostrada, „B” sunt drumurile importante asfaltate, „C” sunt cele mai bune nepavate, iar „D” sunt teoretic cele mai proaste. Am pornit de la Windhoek descrescător A-B-C-D, dar – culmea – viteza a tot crescut. Nu a fost foarte rău nici pe D-uri.

 

Partea centrală a Namibiei se află pe un platou la o altitudine de peste 1500 de metri. Am realizat asta cel mai bine când am sosit la munții Naukluft de unde se deschidea o vale mult mai joasă ce se întindea tocmai până la ocean.

 

Nu am văzut oameni pe traseu, dar în schimb am găsit locuri amenajate de picnic din plin. La acesta am poposit un pic, pentru o a servi o gustare admirând peisajul.

 

Puțin asfalt din nou pe serpentinele care coboară munții

 

De aici am intrat în parcul național Namib-Naukluft. Ajunsesem deja în pustietate totală, nu mai era nici semnal la radio și nici măcar semnal pentru telefonul mobil.

 

Am întâlnit și primele animale sălbatice. Câțiva șacali la marginea drumului și apoi o antilopă oryx

 

La fiecare 50 de kilometri am observat că peisajul și vegetația se schimbau complet.

 

Solitaire este singura localitate de pe tot traseul. Este puțin impropriu spus localitate, pentru că este de fapt o benzinărie, un magazin și două case unde locuiesc angajații. Dar această benzinărie este singura pe o rază de 200 de kilometri astfel că o oprire de alimentare este obligatorie.

 

Solitaire arată ca și cum ar fi un decor pentru un film cu vestul sălbatic american. E ceva incredibil.

 

După aproape 5 ore de condus cu tot cu pauze de la plecarea de la Windhoek, am sosit la hotel.

 

Am stat la Namib Desert Lodge, un resort de 4 stele aflat la marginea deșertului cu dune roșii. Acolo am petrecut următoarele două nopți.

 

Resortul arată incredibil de bine ținând cont de pustietatea în care ne aflam. Nu numai că aveam utilitățile de bază: curent electric, apă caldă și semnal de telefon, dar aveam și wifi cu internet de mare viteză și condiții de lux în camere. Mai mult, în mijlocul deșertului, aveam o piscină mare, dar și un restaurant cu mâncare foarte bună.

 

Camera tip bungalow unde am dormit. Am avut toate condițiile posibile.

 

Cina delicioasă la restaurantul hotelului

 

Dimineața următoare am plecat în excursie la Sossusvlei, parcul național aflat la câțiva kilometri de hotel. Am preferat o excursie organizată cu un jeep de la hotel în loc de a merge cu mașina. Ar fi fost dificil de condus, pentru că o parte din traseu era pe dune de nisip iar în plus condusesem destul ziua dinainte și nu strica o pauză de la volan.

 

Am plecat pe la 5 dimineața de la hotel. Excursiile la Sossusvlei se fac în zori pentru că la prânz temperatura trece și de 40 de grade și aerul este irespirabil. Porțile parcului se deschid la 6 iar jeepurile cu tururi se aliniază la intrare cu câteva minute înainte. Am fost printre primele mașini la coadă – 10 minute mai târziu erau deja zeci de mașini în spatele nostru.

 

Așa arată parcul național Sossusvlei văzut din satelit. Este practic albia unui râu care pornește din munți, își croiește drum printre dunele de nisip dar seacă înainte de a ajunge la mare. Sunt 2 locuri unde se opresc toate tururile la Sossusvlei: Dune 45 (una din dunele de nisip cele mai înalte) și Deadvlei („Valea moartă”, albia secată a lacului unde se oprește râul). Acesta din urmă este și cel mai faimos și fotografiat loc din Namibia.

 

Am mers vreo 10 kilometri de la poartă și am oprit jeepul în apropiere de Dune 45. Acolo am fost invitați de ghid să urcăm până în vârful dunei pentru a admira răsăritul.

 

Urcarea pe duna 45 nu a fost deloc ușoară. Din fericire era încă răcoare, altfel cred că era o misiune imposibilă.

 

Răsăritul peste deșertul Namib este ceva magic

 

Vederi din vârful Dune 45. Peisajul este incredibil de frumos

 

De pe coama dunei, panta în jos pare extrem de abruptă

 

Ne puteam întoarce pe drumul mai lung și mai lin, dar mult mai distractiv a fost să coborâm de pe dună direct la vale

 

Câteva imagini ce par aproape ireale

 

Golind adidașii de nisip după coborâre. Cred că am luat lejer un kil de nisip cu mine

 

Cumva, în locul acesta atât de arid, mai crește și vegetație

 

Am servit apoi micul dejun la umbra jeepului

 

Un ultim popas înainte de partea de traseu off-road

 

Singura toaletă din Sossusvlei

 

Drumul mai departe a continuat prin nisip spre Deadvlei. Cu siguranță nu aș fi putut conduce pe aici.

 

Nu se poate ajunge cu mașina chiar până la Deadvlei. De la cea mai apropiată parcare, se mai merge pe jos vreun kilometru.

 

Există viață în valea morții

 

După vreo 20 de minute prin arșița deșertului am ajuns la Deadvlei

 

Deadvlei este un peisaj unic în lume.

 

Ce face Deadvlei cu adevărat special sunt copacii pietrificați. Aceștia sunt arbori vechi de peste două milenii, din vremuri când apa era suficientă aici. Pentru că aerul este extrem de uscat, copacii nu s-au descompus peste secole.

 

Fundul alb al lacului secat, dunele înalte portocalii și copacii pietrificați creează la Deadvlei niște imagini unice și o iluzie optică de parcă cerul ar fi portocaliu

 

Big Daddy Dune are peste 400 de metri înălțime și este considerată una din cele mai înalte dune de nisip din lume

 

Deadvlei, un paradis pentru fotografi

 

Pentru că nu există pic de umbră, n-am putut sta foarte mult timp la Deadvlei. Deja pe la ora 11, căldura devenise insuportabilă și a trebuit să revenim cât mai repede la mașină.

 

Pe drumul de întoarcere am zărit mai mulți struți rătăciți prin rezervație

 

Un ultim popas la Sossusvlei, canionul Sesriem. Se spune despre acesta că este plin de șerpi veninoși, dar n-am întâlnit niciunul

 

Plimbarea noastră s-a soldat cu victime până la urmă. După tura prin nisip și teren accidentat, schimbătorul jeepului a cedat.

 

Jeepul n-a mai putut fi reparat și a trebuit să așteptăm o altă mașină ca să ne ducă înapoi la hotel. Între timp, am servit masa de prânz la umbră la centrul de vizitatori al parcului.

 

După vreo oră a sosit și vehiculul de schimb și am plecat înapoi la hotel.

 

După amiaza am petrecu-o la relaxare la resort. Urma o zi foarte lungă și cea mai bună idee era puțină odihnă.

 

Resortul era în sine un mic parc natural. Printre camere am văzut trecând antilope, fagoceri, maimuțe și tot felul de păsări. Nu aveam nevoie să mergem prea departe pentru a vedea fauna locală. Mai jos, câteva imagini surprinse de la terasa camerei.

 

Înainte de lăsarea serii am mai făcut o plimbare cu mașina prin apropiere în căutarea unui loc bun pentru a admira apusul

 

Apusul în deșertul Namib e splendid

 

Dimineața am plecat de la Namib Lodge către destinația următoare a turului prin Namibia: Swakopmund și Coasta Oceanului Atlantic. Până acolo aveam de condus foarte mult. 300 de kilometri pe drumuri aproape în totalitate neasfaltate.

 

Am făcut și la plecare popasul obligatoriu la singura benzinărie din toată regiunea

 

Cimitirul de mașini de la Solitaire. Mi s-a părut fascinant locul acesta

 

De la această intersecție am pornit pe un drum nou, spre Ocean, diferit de cel pe care venisem din Windhoek.

 

Au urmat 4 ore de condus printr-un pustiu total. Nu am avut teamă niciun moment, dar știam că un risc există și este mare. Dacă rămâneam în pană cu mașina era o problemă mare. Neavând semnal la mobil eram la mila trecătorilor dacă pățeam ceva. Rari la vedere, șoferii din Namibia sunt foarte amabili. Mi s-a întâmplat de câteva ori să fac o oprire la marginea drumului iar dacă a trecut o altă mașină pe lângă întotdeauna aceștia au oprit să întrebe dacă totul e în regulă și dacă pot ajuta cu ceva.

 

Undeva în mijlocul pustiului am ajuns la într-un punct faimos. Semnul care marchează Tropicul Capricornului

 

300 de kilometri de drum nu am văzut o casă sau un sat. Namibia pare un ținut pustiu nesfârșit

 

Chiar în țara râurilor secate am găsit și unele care curg. Pesemne plouase puternic în zonă în ultimele zile.

 

Ultima parte de drum când ne apropiam de Ocean, peisajul a devenit din nou altul. Un infinit plat de nisip alb amestec cu sare se întindea pe zeci de kilometri în toate direcțiile. Pe aici mi-a fost puțin mai greu la volan pentru că era greu de distins drumul în peisaj.

 

Ultima parte din traseu e un fel de sare bătătorită. De nerăbdare și pentru că drumul era bun, pe aici am gonit cu 150 la oră.

 

Am revenit în civilizație la Walvis Bay. Când mergi atât prin deșert ajungi să apreciezi mult lucruri simple precum muzica de la radio sau traficul auto. Ajungeam aici într-o lume foarte diferită a Namibiei, cu palmieri, plaje cochete, foci, pelicani și păsări flamingo.